Mircea Toma față cu reacțiunea

Pentru adepții stângii progresiste oricine le pune în discuție temele și convingerile nu poate fi, prin definiție, decât un „fascist“, un „legionar“ sau un „nazist“ și trebuie demascat public.

Alexandru Lazescu 04.04.2016

De același autor

 

Un text postat cu câteva zile în urmă pe blogul lui Mircea Toma găzduit de ziarul Adevărul a stârnit o mică furtună în mediul online, mai ales pe rețelele sociale. Și nu degeaba. Titlul acestuia (Sfântă bătrâneţe legionară: Ana Blandiana şi disidentul Gabriel Liiceanu), finalul articolului (La capătul drumului pe care şi-a lăsat primii paşi conceptuali Liiceanu nu se află o gară legionară. E una nazistă) și tonul inchizitorial, în care nu e loc de niciun fel pentru dileme intelectuale, ci doar pentru certitudini în baza cărora se lipesc etichete denigratoare, i-a șocat și descumpănit pe unii și, probabil, i-a încântat pe alții. La originea acestui puseu de „mânie civică“ stau două intervenții publice ale celor două personaje incriminate public: discursul poetei Ana Blandiana, ținut la Cluj cu prilejul conferirii titlului de Doctor Honoris Causa al Universității „Babeș-Bolyai“ și un interviu acordat de Gabriel Liiceanu postului de radio RFI. În care s-a vorbit, între altele, despre efectele multiculturalismului și corectitudinii politice, care au impus viziuni schematice, nerealiste, asupra felului în care societățile occidentale ar trebui să gestioneze relația cu extinsele comunități musulmane din Europa și, în ultimă instanță, la maniera în care vechiul continent își definește propria sa identitate. Ceea ce, inevitabil, a adus în discuție și subiectul foarte actual al masivului flux migraționist cu care se confruntă europenii în acest moment.

 

Nu e foarte clar de ce autorul și-a îndreptat atenția doar asupra celor doi. În ultima vreme, păreri la fel de tranșante, evident condamnabile din punctul său de vedere, au avut și alți intelectuali de marcă, precum Horia-Roman Patapievici sau Matei Vișniec (care, trăind la Paris, ar trebui să aibă, în principiu, ceva mai multe informații decât Mircea Toma pe acest subiect). Ce e sigur, însă, e că tonul jignitor și epitetele aplicate nonșalant unor oameni, dincolo de faptul că sunt total nepotrivite, mai ales atunci când e vorba de personalități de prim rang din spațiul cultural românesc, nu au niciun fel de acoperire în realitate. Pentru asta e suficient să citești, cu bună-credință, inclusiv pasajele la care face trimitere chiar autorul pentru a-și justifica poziția. Poți, desigur, să fii în total dezacord cu ideile esprimate de Ana Blandiana, Gabriel Liiceanu sau alții cu opinii similare. Nu e nimic de condamnat aici. O dezbatere civilizată de idei e chiar binevenită. Dar asta nu-ți dă nicidecum dreptul să enunți, de pe poziții de superioară vigilență ideologică, sentințe de tipul celor formulate de Mircea Toma.

 

Acest gen de abordare ni-l aduce în minte pe Dmitri Kiseliov, șeful agenției Sputnik (unul dintre principalii vectori de propagandă ai Kremlinului, cu peste o mie de jurnaliști prezenți în 30 de țări) care, la preluarea mandatului, în 2014, le-a spus angajaților că rostul lor nu este acela de a informa, ci de „a iubi Rusia“. Ei bine, se pare că, și pentru adepții înfocați ai agendei liberale progresiste, dragostea năvalnică pentru propriile teme și convingeri a intrat în sfera fervorii religioase (pe care, din principiu, o repudiază) astfel încât oricine le pune în discuție nu poate fi, prin definiție, decât un „fascist“, un „legionar“ sau un „nazist“ și trebuie demascat ca atare. Acest tip de dictat e o practică destul de răspândită în Occident, mai ales în campusurile universitare. La începutul anilor '90, o parte a elitelor politice și intelectuale, adepții stângii progresiste, de genul celor care astăzi îl susțin entuziast pe autodeclaratul socialist Bernie Sanders, au decretat că o serie întreagă de cuvinte, sintagme, subiecte sau abordări care țin de viața politică și socială sunt tabu. Așa s-a născut și s-a impus în spațiul public ceea ce numim „corectitudinea politică“. Iar a te abate de la ea a devenit între timp extrem de costisitor în plan personal, mai ales în spațiul academic și intelectual. În opinia unui cunoscut jurnalist de peste ocean, Daniel Henninger, avem de a face cu expresia unui tip de „maoism american“. În aceste condiții, nu e de mirare, după cum apreciază destui observatori, că ceea ce vedem astăzi, ascensiunea spectaculoasă a lui Donald Trump, se datorează, între altele, și faptului că el a reușit să capitalizeze frustrările majore acumulate în societate pe această temă.

 

Mircea Toma este un personaj care, după 1990, s-a implicat activ în „proiecte ale societății civile“. A fost, de asemenea, lăudabil, un avocat constant al libertății de expresie și al independenței presei, inclusiv în calitatea de președinte fondator al reprezentanței românești a organizației internaționale Active Watch, cu toate că în ultimii 6-7 ani i s-a reproșat, de pildă, o reținere exagerată în a critica severele derapaje deontologice ale Antenei 3. Însă, dincolo de asta, de o bună bucată de vreme el se implică într-o serie întreagă de proiecte, finanțate de regulă din fonduri europene nerambursabile, cu tematică din zona romilor, persoanelor cu handicap, comunității gay, ecologiei. Toate sunt teme aflate pe agenda „stângii progresiste“. Evident, nu e nimic rău în asta. Ba chiar avem astfel și explicația (în cheie ideologică) poziției sale critice față de ideile exprimate de către cei menționați mai sus. E drept, sunt voci care țin totuși să observe că există un apetit special pentru proiecte cu tematici generos finanțate de către establishmentul de la Bruxelles sau din alte state occidentale. Și, având în vedere apetitul destul de redus din România pentru poziționări ideologice tranșante (se vede asta cel mai bine în zona politică), nu poți să nu te întrebi: sunt astfel de proiecte abordate datorită apelului lor ideologic asupra aplicanților sau mai degrabă aceștia din urmă își „modelează“ convingerile pentru a prinde finanțările?

 

Ultima observație merită o discuție mai largă. Alocând bugete masive pentru acest gen de inițiative, de la climate change la incluziune, microagresiune, sexism, discriminări pozitive etc., s-a creat o adevărată piață în materie. Din acest punct de vedere, Mircea Toma este bine plasat. Stă mărturie un raport, Annual Report On Hate Speech in Romania 2014 – 2015, un proiect finanțat printr-un grant norvegian, în care sunt menționate și condamnate explicit puncte de vedere antiemigrație și, de exemplu, poziția critică adoptată de Traian Băsescu în privința construcției unei moschei la București. Pentru că toată chestiunea migrației, cu toate consecințele sale în plan social și politic, face din hate speech (discursuri, cuvinte, sintagme ofensatoare motivate religios, rasial, pe baza orientării sexuale etc.) o temă probabil extrem de lucrativă, chiar dacă nu neapărat nejustificată, din perspectiva proiectelor civice care vor fi finanțate în perioada următoare.

 

Ar fi exagerat și nedrept să etichetăm, nediscriminatoriu, drept artificiale toate aceste de teme și proiecte. Unele dintre ele sunt justificate și benefice. Însă în destule cazuri este vizibilă agenda ideologică predominantă și inflația de subiecte marginale, unele de-a dreptul fictive, care se bucură de bugete consistente. După cum observă Bret Stephens în Wall Street Journal, liberalismul modern a inventat o mulțime de „dușmani imaginari“ care trebuie combătuți prin „programe active“, generos finanțate. „Crize dramatice - pentru care evidențele tind să fie adesea anecdotice, subiective, invizibile, tendențioase și uneori fabricate ­- sunt introduse în spațiul public în baza unor studii sau statistici prost interpretate sau a unor distorsiuni semantice. Insecuritatea alimentară nu este nici pe departe sinonimă cu foamea. Un polițist abuziv nu înseamnă că tot departamentul este plin de bigoți. Iar o atingere nedorită nu este totuna cu un asalt sexual, cel puțin dacă înțelesul cuvântului asalt rămâne cel pe care îl știm“.

 

Mircea Toma nu este doar un jurnalist cu multă experiență. A practicat o vreme și psihologia. El nu avea cum să nu anticipeze ce agitație mediatică va provoca un text cu un titlu în care se alătură numele Anei Blandiana și al lui Gabriel Liiceanu de sintagma „sfântă bătrânețe legionară“. Știa foarte bine la ce să se aștepte, la reacțiile negative și la condamnările virulente, deloc agreabile. Dacă a ales totuși să o facă, ar putea fi două motive: 1) i s-au părut atât de abjecte, nocive, de periculoase pozițiile exprimate de cei în cauză, încât și-a zis că trebuie să tragă, cu orice risc, un puternic semnal de alarmă public; 2) a apreciat că beneficiile potențiale rezultate din poziționarea sa drept vârf de lance în materie de hate speech în spațiul public românesc merită câteva zile de deranj, cu injurii și condamnări severe în mass-media și pe Facebook. Însă orice om cu un rezonabil capital de inteligență realizează, după ce parcurge cele scrise sau declarate de cei incriminați, că nu e acolo nimic radical sau extremist. În plus, puncte de vedere similare fuseseră vehiculate în repetate rânduri în ultimele luni. Nu era vorba nicidecum de ceva nou și neașteptat. În aceste condiții, vă las să trageți singuri concluziile în privința probabilei sale motivații.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2018 Revista 22