De același autor
„Putin este ca un personaj negativ din filmele Bond. Foarte inteligent, carismatic și persuasiv”, se scria într-un comentariu care însoțea o analiză a interviului lui Tucker Carlson cu Vladimir Putin. Aceasta este imaginea pe care o proiectează liderul de la Kremlin în cele puțin peste două ore cât a durat discuția. Un lider dur, autocratic, dar rezonabil, deschis către rezolvarea pașnică a conflictului din Ucraina, vor spune mulți, și în Europa, și peste Ocean. Și la o privire superficială probabil ei vor fi tentați să „cumpere” și punctele sale de vedere privind conflictul din Ucraina și, în general, intențiile declarate ale Rusiei, în Europa și în lume. Decesul lui Alexei Navalnîi într-o închisoare aflată la Cercul Polar ar trebui să-i trezească la realitate, deși probabil nu se va întâmpla asta.
„Moartea lui Navalnîi marchează trecerea de la „autoritarismul hibrid” din primii ani ai lui Putin, care se baza mai mult pe manipulare și intimidare decât pe violență directă, la autocrația brutală de astăzi”, scrie Mark Galeotti în The Times. Stau dovadă asasinarea lui Boris Nemțov, la acea vreme, în 2015, cel mai proeminent opozant al lui Putin, și lunga serie de jurnaliști, opozanți, sau pur și simplu persoane incomode, ca Prigojin, otrăviți, uciși în urma unor accidente convenabile sau căzuți de la ferestre.
Ca reacții după moartea lui Navalnîi, David Cameron și alți lideri occidentali au spus că „trebuie să existe consecințe”, dar este greu de crezut că se poate face ceva semnificativ împotriva lui Putin. Pe internet au circulat apeluri pentru comemorări, iar Mihail Hodorkovski, aflat în exil, le-a cerut rușilor să scrie numele lui Navalnîi pe buletinele de vot la alegerile de luna viitoare. Însă opoziția pare complet pulverizată. Wall Street Journal scrie că moartea lui Alexei Navalnîi marchează sfârșitul disidenței politice în Rusia.
Mai mult decât un interviu
Putin a înțeles perfect cum să utilizeze în favoarea sa puterea de a-ți îngrozi adversarii, scrie Harald Malmgren, fost consilier al președinților americani John F. Kennedy, Lyndon B. Johnson, Richard Nixon și Gerald Ford. Impresia pe care i-a lăsat-o acesta în cursul unor întâlniri din anii 1990, înainte de a ajunge în vârful statului, este aceea a „unui om mai inteligent decât majoritatea politicienilor pe care i-a întâlnit la Washington și în alte capitale din lume”. Ceea ce îl face cu atât mai periculos.
Malmgren mai dezvăluie un detaliu semnificativ, util dacă vrem să separăm narațiunea livrată de liderul rus în cursul interviului de intențiile sale reale. „În ceea ce privește modul în care Putin se vede pe sine însuși, el a adus în discuție de mai multe ori admirația sa pentru Petru cel Mare, atât de mult, încât am fost convins că se vede pe sine ca fiind întruchiparea acestuia. Mi s-a spus că Putin a ordonat să fie puse portrete ale lui Petru cel Mare în mai multe săli de ședință importante de la Kremlin. Ce înseamnă acest lucru pentru Biden, NATO și Ucraina devine încet-încet clar. Putin este mai mult decât se vede la prima vedere.”
De ce a fost acceptat Tucker Carlson, în timp ce alți jurnaliști au fost respinși? Nu din teama de întrebări incomode. Putin chiar a spus după interviu, pentru o televiziune din Rusia, că s-ar fi așteptat la întrebări mai dificile. Prin Tucker Carlson, care derulează o campanie susținută împotriva sprijinului american pentru Ucraina, Putin a dorit să consolideze și să amplifice curentul din societatea americană favorabil acestui demers, exploatând audiența masivă care urma să i se ofere (s-a ajuns la 200 de milioane de vizionări!). Dar asta nu înseamnă că în sine demersul nu e unul legitim din punct de vedere jurnalistic. În trecut, interviurile Orianei Fallaci cu personaje ca Yasser Arafat, Gaddafi, ayatolahul Khomeini, generalul nord-vietnamez Giap sau cel din 1977 al Barbarei Walters cu Fidel Castro au fost privite cu admirație. Problema nu e interviul în sine, ci felul în care a fost receptat de către cei care văd în derapajele „woke”, în masiva migrație ilegală sau în intervențiile a ceea ce a primit numele de „statul adânc” împotriva opoziției instrumente de demantelare a înseși fibrei profunde a Americii.
Unherd încearcă să explice în cursul unui dialog cu Konstantin Kisin, un podcaster de succes din Marea Britanie, unde a emigrat din Rusia, de ce a dorit Tucker Carlson să transforme vizita sa la Moscova pentru interviul cu Putin într-un fel de tur promoțional cu clipuri video oferite pe canalul său despre metroul și supermarketurile moscovite, ca o dovadă a declinului Vestului în contrast cu „normalitatea superioară” din Rusia. Kisin crede, făcând trimitere la ceea ce spusese încântat și George Bernard Show întors după o vizită în Uniunea Sovietică, că segmentul de populație al cărei exponent este Tucker Carlson este dezamăgit de însăși felul în care funcționează modelul democrației occidentale. Imaginea edulcorată transmisă de Tucker după câteva zile petrecute în centrul Moscovei ignoră complet situația reală din Rusia, însă asta nu ar trebui să ne facă să nu ne întrebăm cum de am ajuns aici.
Mesaje către elitele occidentale
Nu doar pentru Putin, ci pentru toate elitele de la Moscova, Ucraina este în fapt pământ rusesc, așa că tot ceea ce se întâmplă acum e doar un fel de război civil în care cei de afară nu ar trebui să se amestece. Chestiunea identității ucrainene este esențială pentru mitul fondator al Rusiei, e parte din narațiunea istorică a Imperiului Rus. În cursul interviului, Putin face remarca că nu doar Donbasul nu ar avea ce căuta în Ucraina, ci întreaga Novorossia, teritoriu încorporat în Imperiu în timpul împărătesei Ecaterina cea Mare, adică întreaga regiune aflată la nord de litoralul Mării Negre, cu Crimeea și Odesa. Poate de aceea liderul rus nu a fost foarte explicit când a fost întrebat de Tucker Carlson dacă Rusia și-a atins obiectivele în Ucraina, dincolo de cerința cu „denazificarea”. Rusia dorește probabil să anexeze în întregime și întreaga zonă litorală de la Marea Neagră, pentru a face ceea ce ar mai rămâne din Ucraina o țară cât mai puțin funcțională.
Cu toate acestea, deși a fost întrebat de Tucker Carlson de ce, dacă consideră că Ucraina e o țară artificială care ocupă teritorii în cea mai mare parte rusești, nu spune deschis asta, Putin a evitat să răspundă, preferând să rămână pe rol cu motivațiile privind protejarea etnicilor ruși, respingerea agresiunii ucrainene, amenințarea NATO.
Proiectând în interviu poziția unui lider rezonabil dispus să negocieze un armistițiu, dacă „încetează livrările de arme pentru Kiev”, și care nu are niciun fel de ambiții expansioniste în țări precum statele baltice sau Polonia, el apasă pe pedale sensibile pentru publicul american: de ce să vă implicați în „războaie îndepărtate”, fără nicio miză majoră pentru voi, aveți atâtea probleme acasă (imigrația ilegală, deficitul de 34 de trilioane de dolari). Sigur, e riscant să ții cont de promisiunile lui Putin, dar în actuala atmosferă din Statele Unite o parte semnificativă a electoratului american tinde să creadă mai degrabă ce spune Putin decât ce spune Casa Albă.
Vladimir Putin a ținut însă să transmită și mesaje vizând în special elitele occidentale, în principal cele de la Washington, vorbind despre prăbușirea Imperiului Roman sub atacurile barbarilor, cu trimiteri transparente la Occident și ascensiunea BRICS. „Declinul Imperiului Roman a durat 500 de ani, dar acum lucrurile se petrec mult mai repede”, i-a spus el zâmbind lui Tucker Carlson. Ceea ce ar trebui să fie un indiciu clar, deși mulți refuză să accepte asta, că războaiele din Ucraina și Orientul Mijlociu și amenințările Beijingului la adresa Taiwanului sunt toate legate, parte dintr-un demers de demantelare a actualei ordini mondiale. Obiectivul strategic al Rusiei, Iranului și Chinei este eliminarea Americii din regiunea de interes a fiecăreia dintre ele, respectiv din Europa, Orientul Mijlociu și Asia. La Moscova și Beijing domnește convingerea că acest deznodământ este inevitabil și că nu va dura foarte mult până când se va împlini.
În 2007, în cadrul Conferinței anuale de securitate de la München, Putin se plângea de hegemonia occidentală, în special de cea americană. Din punctul său de vedere, lucrurile se schimbaseră însă deja dramatic în doar 10 ani. „Slavă Domnului, această situație a unei lumi unipolare se apropie de sfârșit, practic, s-a terminat deja”, spunea Putin într-un discurs la Forumul Valdai din 2018. O narațiune foarte diferită de cea din discursul de la München din 2007. Ceea ce explică siguranța arogantă cu care i-a spus lui Tucker Carlson că, dacă Biden vrea să discute despre conflictul din Ucraina, nu are decât să-l sune.
Sigur, putem privi cu scepticism acest exces de încredere, însă la o privire lucidă lucrurile nu arată bine deloc în Occident. Statele Unite, Vestul în general, se confruntă cu adversari extrem de redutabili, care acționează mai pragmatic și mult mai concertat ca înaintea războiului din Ucraina, cu defectări din rândul unor aliați tradiționali, precum Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite sau Egiptul care au aderat la BRICS, și cu un Sud Global în mare parte ostil. În condițiile în care la panoul de comandă în partea sa se află lideri ca Joe Biden, descris într-un raport privind gestiunea de către el a informațiilor clasificate întocmit de un consilier special al Departamentului de Justiție, Robert Hur, drept „om în vârstă, bine intenționat, dar cu o memorie slabă”, și o suită întreagă de lideri europeni mediocri, la Bruxelles și prin multe dintre cancelariile occidentale. În general, Occidentul pare mai preocupat de lupta cu amenințarea difuză a schimbărilor climatice sau de cea pentru utilizarea „pronumelor” corecte (după cum reiese dintr-o adresă transmisă personalului din Departamentul de Stat de la Washington), decât de amenințările imediate ale cvartetului China, Rusia, Iran și Coreea de Nord. //
