De același autor
Ceea ce doar cu câțiva ani în urmă părea un scenariu SF, acela ca aproape jumătate (47%) din populația Statelor Unite să nu considere viitoarele alegeri „oneste și corecte” și 51% dintre americani să fie în dezacord în privința legitimității președintelui ales, este departe de a mai fi o fantezie. Asta reiese dintr-un sondaj YouGov efectuat la începutul lunii octombrie. Mai grav încă, din același sondaj aflăm că 56% dintre americani se așteaptă la o creștere a violenței după alegeri, iar o concluzie șocantă a unui alt sondaj mai recent este aceea că 61% dintre ei se tem că țara ar fi în pragul unui al doilea război civil. Chiar dacă astfel de temeri pot fi considerate exagerate, ele ilustrează tensiunile enorme din societate și polarizarea extremă din zona politică. S-a mers atât de departe, încât se divorțează, se rup prietenii, se ascunde simpatia față de un candidat sau altul, mai ales față de Trump, chiar în interiorul familiei.
Confruntarea tradițională stânga-dreapta, care se manifestă mai cu seamă pe dimensiunea economică și pe amploarea intervenției statului, nu a provocat astfel de clivaje în trecut. Acum ne aflăm în cu totul altă paradigmă, aceea a confruntării între un curent progresist, stânga liberală radicală, și o zonă conservatoare. Terenul pe care se duce confruntarea ideologică este raportarea la globalizare și la disputele identitare, în fapt, adevărate războaie identitare. Care sunt văzute în cheia „opresori-oprimați”, opresorii fiind exclusiv albii, în special bărbații albi. În timp ce conservatorii apără valorile tradiționale, familia tradițională, prețuiesc națiunea și patriotismul, ceilalți au redefinit într-un mod radical valorile liberale tradiționale. Genul nu mai este văzut ca un dat biologic, ci ca un construct social, motiv pentru care au fost inventate zeci de „genuri”, libertatea de expresie a fost și ea redefinită și interpretată restrictiv din perspectiva conflictului menționat anterior, dintre „opresori” și „oprimați”. În această interpretare, libertatea de expresie a „opresorilor” trebuie reglementată, condiționată de respectarea unor norme de „conduită corectă”. Cei care se abat de la aceste „norme” suferă consecințe: li se interzice, de pildă, să țină conferințe în campusurile universitare, li se poate bloca publicarea unor articole științifice, iar pentru declarații publice „incorecte”, în mass-media sau pe rețelele sociale, sunt stigmatizați sau chiar își pot pierde slujbele.
„Elita corporatistă a Americii de astăzi, în special plutocrații săi financiari de pe Coasta de Est și aristocrația digitală de pe Coasta de Vest, pare mai dornică să se ocupe de problemele globale”, scrie Andrew Michta în Wall Street Journal, constatând îngrijorat că „experimentul american este aproape în moarte clinică”. „Angajamentul față de țară este văzut ca un semn de populism retrograd, care trebuie eliminat cât mai repede posibil. Elitele corporative au promovat o viziune a unei lumi transnaționale, eliberată de constrângerile culturii și instituțiile locale consolidate de-a lungul secolelor. Noua oligarhie, oameni simultan de pretutindeni și de nicăieri, simte un sentiment din ce în ce mai diluat de obligație față de concetățenii săi”.
Pentru cei mai mulți, astfel de lucruri par bulversante. Și cum să nu fie când auzi despre îngrijorări privind un posibil război civil în Statele Unite? Nu însă și pentru cei care urmăresc regulat evoluțiile din ultima perioadă din America și mai ales din acest an, când pandemia pare să fi amplificat și mai mult fracturile sociale deja existente. În acest moment, țara trăiește o perioadă marcată de ceea ce am putea numi o „stare revoluționară”. Unii merg atât de departe, încât fac unele comparații cu perioada premergătoare revoluției bolșevice, când o bună parte din elitele intelectuale își declarau simpatia și sprijinul pentru acțiunile violente, chiar crimele revoluționarilor, pe care le justificau în plan moral. Or, nu asta vedem, într-o formă ceva mai diluată, și acum? Olivia Katbi, copreședinta „Democraților Socialiști” din Portland, este de părere că „protestele violente sunt vocea celor care nu sunt auziți” (o sintagmă revoluționară de acum clasică) și că „distrugerea proprietății nu poate fi încadrată la violență”. Acest mod de a gândi a făcut ca factura totală pentru distrugerile provocate de toate protestele inițiate de mișcări ca Black Lives Matter, ai cărei fondatori se definesc drept „marxiști”, și de altele similare să ajungă la două miliarde $, conform Axios. În afară de asta, demonstrațiile violente au lăsat în urmă 30 de morți. Demonstrații pe care nici unul dintre liderii democrați proeminenți nu le-a condamnat, considerând că sunt folositoare „marii cauze”, care este, în opinia lor, îndepărtarea lui Donald Trump de la Casa Albă.
Vina pentru incitarea la violență este atribuită de fiecare tabără celeilalte. Numai că, în timp ce progresiștii, cu un sprijin masiv din mass-media, în proporție covârșitoare ostilă lui Trump, vorbesc despre potențialitatea unor acțiuni ale unor grupuri de extremă dreapta înarmate, victimele, precum cei doi polițiști din Los Angeles împușcați cu sânge rece în timp ce se aflau în mașină, spun că distrugerile au fost toate provocate de grupările de extremă stânga. Asta nu-i împiedică însă pe politicienii democrați, care sub presiunea tot mai influentului grup al „Democraților Socialiști” s-au deplasat semnificativ spre stânga, alături de elitele intelectuale, academice și mass-media, să vorbească fără încetare despre pericolul pe care îl reprezintă Donald Trump pentru democrație, libertate sau pacea mondială. Este comparat nu doar cu Erdogan, ci chiar cu Duterte din Filipine (care ordonă execuții și își întemnițează oponenții), Xi Jinping sau Putin de o manieră care ar fi ridicolă dacă nu ar fi atât de răspândită, fiind inoculată pe toate canalele de comunicare. Imaginea vehiculată, preluată conștiincios și de o bună parte a mass-media din Europa, inclusiv din România, este una caricaturală, în care Trump este prezentat drept capul unui regim opresiv care amenință, de pildă, libertatea presei. Context în care chemarea la „rezistență” pare legitimă, inclusiv prin rezistența în stradă încurajată de politicieni democrați proeminenți.
Însă, după cum observă ironic Gerard Baker în cotidianul londonez „Times”, este „imposibil să mai găsești în istoria omenirii o altă «rezistență» mai bine finanțată, mai vocală, mai puțin suprimată. Cu «experți» și «moderatori» de televiziune care seară de seară se plâng de starea gravă a națiunii. Pe ecranele de televiziune și pe rețelele sociale, președintele, partidul său și toți cei asociați cu el sunt fără încetare criticați, ridiculizați, denunțați”. În fapt, mai observă el, adevărata amenințare la adresa jurnalismului, libertății de expresie nu vine de la Trump, ci de la impunerea unor norme ideologice obligatorii de către gardienii discursului public „conform” în plan ideologic. „Nu frica de o bătaie în ușă la 3 dimineața ține vreun reporter treaz peste noapte. Ci teama de a fi denunțat a doua zi de către apostolii ortodoxiei politice corecte, de ostracizarea din partea colegilor și asociaților, de acuzația de lipsă de loialitate față de cauză”. Această falangă care promovează „noua revoluție culturală”, rezultatul a zeci de ani de condiționare ideologică neo-marxistă din campusurile universitare americane, a ajuns astăzi să domine spațiul intelectual, academic și mediatic american. S-a ajuns la această situație gradual, dar procesul s-a accelerat în timpul administrației Obama, iar tensiunile și provocările introduse de pandemie au făcut mult mai vizibilă ca înainte o agendă ideologică extremă care vorbește deschis despre un model de societate socialist-colectivist, despre reglementarea libertății de expresie, despre demolarea reperelor și instituțiilor fundamentale care stau la baza națiunii americane. O societate în care, la fel ca în comunism, criteriile bazate pe competență să fie înlocuite de altele, cu cote de diversitate obligatorii. De pildă, un critic muzical de la New York Times avansa ideea introducerii unor astfel de cote în orchestrele simfonice. Însă nu trebuie să ne amăgim. Nu este ceva ce se întâmplă doar în America, vedem acest fenomen la nivelul întregii lumi occidentale. Același asalt al unui val progresist este în curs și în Europa. Inclusiv la noi, unde principalul exponent al curentului progresist, USR-PLUS, este în plină ascensiune.
Se spune adesea că, la fel ca fenomenele fizice, și cele sociale tind către echilibru pe termen lung, că excesele, de o parte sau de alta, sunt până la urmă amendate, atâta timp cât există o permisivitate de exprimare. Numai că, pe de o parte, această permisivitate în exprimare este deja puternic amputată dacă ne uităm la ceea ce se întâmplă în spațiul academic și intelectual sau în mass-media (unde se vorbește de un „jurnalism în cheie moral corectă” ca alternativă la jurnalismul pur și simplu). Iar pe de alta, astfel de reglaje sunt posibile în vremuri normale, nu în unele cu puternică tentă revoluționară. Din acest punct de vedere sunt relevante reflecțiile lui Bret Stephens dintr-un articol publicat în New York Times, în care deplânge faptul că astăzi frica față de atacurile dintr-un spațiu public tot mai ostil față de orice opinii care se abat de la linia „politic corectă” a făcut ca autorii, editorii, managerii din mass-media să devină toți niște lași. „Liberalismul nostru compromis a lăsat în urmă o generație de scriitori care cântăresc fiecare cuvânt, de teamă că unul greșit le-ar putea distruge viața și cariera profesională”. Pentru a conchide că „ceea ce a fost cândva o cultură liberală încrezătoare care prețuia valoarea unei exprimări clare și a unei dezbateri sănătoase și-a pierdut vigoarea și odată cu ea și democrația”. Bret Stephens, care a venit la New York Times după ce o perioadă a scris pentru Wall Street Journal, este o figură tipică de intelectual liberal moderat, alături de alte figuri notorii ca David Frum sau Anne Applebaum, toți critici acerbi ai lui Donald Trump, care sunt îngrijorați de excesele falangei radicale progresiste, dar se iluzionează că după victoria lui Biden, aceste excese se vor liniști și moderații vor marginaliza gruparea radicală din Partidul Democrat. Numai că istoria ne spune că astfel de iluzii s-au dovedit adesea înșelătoare. //
