Mizele lui Putin în Siria

Dincolo de obiectivul evident de a prezerva influența rusească la Damasc, intervenția Moscovei în Siria are rolul de a livra o demonstrație de forță, intimidantă, la adresa Occidentului.

Cine a avut curiozitatea să urmărească ul­tima etapă de Formula 1, desfășurată du­minică la Soci, a avut posibilitatea să-l va­dă pe Vladimir Putin salutându-i și îm­brățișându-i la final, în culise, pe câș­ti­gă­tori. A fost prezent chiar și pe podium la premierea acestora. Sigur, nu a fost pro­babil încântat de faptul că a trebuit să as­cul­te intonate atât imnul britanic, God Save the Queen (cursa a fost câștigată de Le­wis Hamilton), cât și pe cel german (pentru echipa Mercedes, din care acesta face parte). Telespectatorii au mai putut ve­dea cum un imens spațiu de refugiu din zo­na tribunei principale era vopsit în cu­lorile drapelului rus. Cu alte prilejuri nu am asistat la întâmplări similare. Nu l-am văzut, de pildă, pe Matteo Renzi, pre­mie­rul Italiei, la Monza și cu siguranță nu-l vom vedea nici pe Barack Obama, la Aus­tin (aici va avea loc pe 25 octombrie Ma­rele Premiu al Statelor Unite), făcând ace­lași lucru. Iar ca să întregim tabloul, cu câteva zile în urmă, liderul de la Kremlin a participat, de ziua sa, la un meci de ho­chei pe gheață unde a marcat, surpriză, nu mai puțin de şapte goluri!

Toate acestea spun ceva. Putin are nevoie de acest gen de expuneri pentru a-și hrăni un ego su­pra­dimensionat. Și dincolo de partea anecdotică, s-ar putea să fie chiar consecințe geopolitice. „Putin nu se mul­țu­mește deloc să trăiască în izolare, ac­cep­tând rolul de lider al unui stat pa­ria“, spune analistul Alexander Baunov, ci­tat în­tr-o analiză AFP. În ciuda viru­len­tu­lui dis­­curs antioccidental livrat constant de mașina de propagandă a Kremlinului, li­de­rul rus dorește să cultive relațiile cu omo­logii săi occidentali și a fost afectat de ex­clu­derea din G8. Din discursul său de la ONU, din numeroasele sale declarații, din gesturile și deciziile sale, ultimele re­fe­ri­toare la Siria, răzbate foarte clar ideea că el se consideră conducătorul unei puteri glo­bale, capabile să-și pună amprenta asu­pra peisajului geopolitic în aceeași măsură ca America sau principalele puteri eu­ro­pene.

Obiceiul său de a întârzia programat, câteodată zeci de minute, la întâlnirile cu șefi de stat sau de guvern, inclusiv la Va­ti­can, ține probabil de același imens orgoliu de lider al unei țări cu statut special. În aceeași cheie poate fi citită și declarația lui Jean-Claude Juncker, făcută zilele tre­cute la Passau, care l-a criticat pe pre­șe­dintele Obama pentru că s-ar fi referit la Rusia ca la o putere regională. „Trebuie, o spun deschis, să îi tratăm pe ruși corect. Știu din conversațiile mele cu Putin că nu acceptă fraze precum cea în care Ba­rack Obama a spus că Rusia este o pu­tere regională. Ce vrea să însemna asta! Nu vorbim așa de Rusia!“

Din acest punct de vedere, intervenția Moscovei în Siria are la bază, dincolo de obiectivul evident de a prezerva influența ru­sească la Damasc, prin salvarea re­gi­mului Assad, și rolul de a livra o de­mon­strație de forță, intimidantă, la adresa Oc­cidentului. „Disputa de acolo este în ju­rul unui principiu global, înainte de a fi una în principal legată de Siria sau de ISIS“, crede Matthew Rojansky, directorul Institutului Kenan din Washington. „A de­pășit stadiul manevrelor diplomatice și al presiunilor economice. A ajuns la ace­la în care utilizezi resurse militare pen­tru a-ți demonstra punctul de vedere.“

Foarte probabil, acesta este mo­tivul pentru care au fost ex­pe­diate, din Marea Caspică, și cele 26 de rachete de croazieră îm­potriva unor ținte din Siria. Mai toți experții în materie sunt de părere că, din perspectivă strict militară, a fost un gest mai degrabă gratuit. Ceea ce s-a luat în calcul a fost însă efectul său simbolic. Acela de a demonstra, pe viu, că rușii dis­pun de instrumente militare comparabile cu cele ale Statelor Unite. „Ne-am arătat astfel forța“, este de părere analistul po­li­tic rus Grigori Melamedov. „Cui? Isla­miș­tilor? Nu, în primul rând americanilor.“

Există chiar păreri că, și ca urmare a in­tensei propagande agresiv antioccidentale promovate timp de ani la rând, publicul rus ar fi mult mai dispus să accepte sacrificii pe altarul unei confruntări cu Vestul decât din perspectiva unei bătălii anti-ISIS sau pro-Assad. E adevărat că, oricum, spre deosebire de liderii oc­ci­dentali, Vladimir Putin nu trebuie să-și fa­că prea multe griji legate de părerile ex­primate de opinia publică, de criticile opo­ziției politice sau orice alte criterii de această natură. Nu trebui nici să-și facă griji în privința victimelor colaterale sau a spri­jinului său pentru un regim res­pon­sabil pentru uciderea a peste 200.000 de oameni.

Avioane ruseşti Su-25 decolând de pe aeroportul Hmeimim din Siria (octombrie 2015)

Din această perspectivă, Casa Albă se află la polul opus. Este complet defazată și confuză. Ig­noră cu totul impactul simbolic masiv al percepțiilor legate de jocul de putere global. Într-un articol din Washington Post, Richard Cohen scrie că uneori Obama pare că vorbește „ca o can­didată la titlul de Miss America care pro­mite că, dacă va câștiga, va lupta pentru pacea mondială“. În aceste condiții, cre­dința președintelui că în curând Putin se va împotmoli în „coșmarul conflictului din Siria“ este lipsită de obiect. Moscova nu-și propune defel să rezolve problema siriană și nici să distrugă ISIS, obiecitve cu adevărat complicate și costisitoare. Își propune doar, în afară de a-l menține pe Assad la putere, de a-i umili pe occi­den­tali, de a le crea în continuare probleme cu migrația spre Europa (din acest punct de vedere, perpetuarea conflictului și exis­tența ISIS sunt chiar folositoare) și de a schimba raporturile de forță din Orientul Mijlociu, prin crearea unei coaliții de facto cu Iranul, Siria și Irakul, partenariatul cu Bagdadul fiind o palmă în plus dată Wa­shingtonului. De altfel, acțiunile la care asistăm în momentul de față (implicarea militară rapidă a Rusiei prin lovituri ae­riene coordonate la sol de agenți aflați în teren, avantaj în materie de informații des­pre ținte primite direct de la fața locului, de care americanii nu dispun) și am­pli­fi­carea sprijinului terestru a Iranului, și di­rect, și prin gruparea Hezbolah, au fost se pare puse la punct în cursul unor întâlniri între ruși și iranieni desfășurate în vară la Moscova. Prilej cu care se mai infirmă încă una dintre așteptările naive ale Casei Albe: aceea că, prin semnarea acordului cu Iranul, comportamentul acestuia va de­veni unul mai moderat.

Efectul final este eroziunea severă a influenței Statelor Unite. Și nu doar în regiunea Orientului Mij­lociu. Pe cât de determinat pare Vladimir Putin să-și apere aliatul din Siria, pe atât de dispuși par americanii dacă nu să-i abandoneze, cel puțin să se detașeze de aliații lor din regiune. Între cei afectați direct fiind și rebelii, pe care au încercat, trebuie să recunoaștem, fără prea mare succes, să-i antreneze și să-i înarmeze. În aceste condiții, nu e de mi­ra­re că și Bagdadul, un beneficiar direct al sprijinului militar și logistic american, declară că e dispus să ia parte la coaliția împotriva ISIS alături de Rusia, Iran și Siria. E drept, foarte probabil, sub pre­siunea Teheranului. Deocamdată, Irakul a aderat la rețeaua de schimb de informații cu statele menționate mai sus, toate ad­ver­sare declarate ale Statelor Unite. O decizie care, din nou, a luat cu totul prin sur­prindere Washingtonul, punându-l în fața unei situații stânjenitoare.

Cel puțin ca percepție generală, în timp ce Vladimir Putin pare puternic și hotărât, americanii par cu totul debusolați și con­fuzi. De unde și tonul extrem de critic adop­tat chiar de către presa cu simpatii tradițional democrate. Într-un editorial asumat de către cotidianul Washington Post, se spune că ceea ce se întâmplă în Si­ria, în general în regiune, va influența ra­portul de putere pe plan mondial sau cel puțin percepția asupra acestuia. „Miza sunt respectul și influența pe scena in­ter­națională. China, Coreea de Nord, Iranul privesc și își calculează viitoarele miș­cări agresive.“ Declarațiile belicoase fă­cute la Phenian cu prilejul uriașelor parăzi prilejuite de sărbătorirea a 70 de ani de la înființarea Republicii Democratice Co­re­e­ne și mai ales prezența vizibilă și de­monstrativă în tribuna oficială a unui înalt demnitar chinez nu fac decât să confirme analiza de mai sus. Până acum, Ad­mi­nis­trația americană nu a făcut decât să ex­prime îngrijorări și să lanseze avertismente de care nu pare să se mai sinchisească ni­meni. Și, cu atât mai puțin, Vladimir Pu­tin. „Indecizia și slăbiciunile lui Obama sunt vizibile pentru toți. Este dureros și umilitor să le privești și vor face ca în viitor să ne confruntăm cu provocări mult mai serioase și mai dificile.“