Împușcături și restaurație

Poate e doar o întâmplare, dar acest ultim și nefericit derapaj al lui Nicolae Breban vine pe fondul unui demers generalizat de restaurație. Eliminarea „rămășițelor băsiste“ din justiție și, iată, din cultură, foarte probabil cu acordul tacit al liberalilor și al Cotrocenilor, pare să fie imperativul momentului pentru un Victor Ponta și un PSD tot mai agresivi și mai siguri pe ei.

Incidentul legat de declarațiile lui Nicolae Breban, dacă incident poate fi numită do­rința cuiva, întâmplător membru al Aca­de­miei Române, de a-i vedea „împușcați“ pe unii dintre confrații săi intelectuali, a intrat în faza în care „zgomotul“ din spa­țiul public tinde să acopere fondul chestiunii. Eugen Si­mion, președintele secției de Filologie și Literatură a înaltului for academic, sus­ține că nici vorbă să se fi spus așa ceva în incinta ins­tituției. Motiv pentru care, iritat, l-a invitat pe Gabriel Liiceanu (care între timp a trimis pre­șe­dintelui Academiei o scrisoare deschisă cu titlul mai mult decât sugestiv Nu sunt de acord să fiu împușcat) „să-și găsească alt subiect pentru propaganda lui“. E ade­vărat, recunoaște d-l Simion, Nicolae Bre­ban a spus ceva în acest sens la Antena 3, cu câteva zile în urmă, dar la ședința sec­ției nici vorbă de astfel de declarații.

Din păcate pentru el, îl contrazice chiar îm­pricinatul, într-o declarație pentru Me­diafax: „La Academie am repetat doar pe scurt ce am spus la Antena 3, dar asta cu împușcatul este o variantă din ce am spus (...) am spus că, dacă omul ăsta, Pa­tapievici, ar fi fost în Polonia și ar fi mur­dărit și înjurat istoria poloneză, probabil că polonezii l-ar fi împușcat, nu eu“. În plus, Nicolae Breban a mai ținut să facă o co­recție importantă: de împușcat, „po­lo­nezii“ nu ar fi trebuit să-l împuște decât pe Patapievici, nu și pe Gabriel Liiceanu, des­pre care el, unul, nu a pomenit nimic. Așa că, dacă ar fi să facem o sinteză, pen­tru Eugen Simion important nu este ceea ce a declarat Nicolae Breban, ci locul în ca­re a făcut-o, iar pentru aces­ta din urmă, faptul că res­ponsabilitatea îm­puș­ca­tului a fost, în fapt, ex­ter­nalizată către polonezi și că, oricum, Gabriel Lii­cea­nu nu ar fi pe listă.

Nicolae Breban tocmai fu­sese numit la începutul lu­nii mai președinte onorific al Consiliului Consultativ al ICR de către Radu Bo­ro­ianu, noul președinte al ICR. Precaut, d-l Boroianu, a cărui alegere în fruntea ICR a stârnit și ea destule controverse la mo­men­tul res­pectiv, s-a grăbit să anunțe, într-o scri­soa­re deschisă, că își retrage pro­pu­nerea re­fe­ritoare la cel pe care continuă să îl nu­mească „marele romancier și căr­turar Ni­colae Breban“. Motiv pentru care Theo­dor Paleologu a ținut să-l felicite pu­blic pen­tru „delimitarea neechivocă de scan­daloasele declarații ale lui Nicolae Bre­ban din ultima vreme“. Însă mirarea și dezămăgirile d-lui Boroianu sunt oa­re­cum surprinzătoare. Doar cu trei săp­tă­mâni în urmă, chiar în conferința de pre­să în care conducerea ICR anunța numirea unui președinte onorific al Consiliului Con­sul­tativ al ICR, Nicolae Breban se lan­sa într-o serie de diatribe care amintesc de obsesiile antisorosiste cultivate virulent la în­ce­pu­tul anilor ’90 de către Vadim Tudor și Ro­mânia Mare, spunând lucruri extrem de jignitoare atât la adresa lui H.-R. Pa­ta­pievici, cât și a lui Gabriel Liiceanu. Pri­mul era acuzat că „a înjurat ca o hai­ma­na ordinară toată istoria acestui po­por“, iar ultimul („care promitea să fie filosof și între timp i s-a stricat căruța pe drum“) că „s-a dus la Paris să spună că poporul român nu este apt pentru de­mocrație, consonând cu o altă haimana și ticălos al politicii românești, Brucan“.

Presa s-a grăbit să vorbească despre un scandal între academicieni. Sau despre unul între scriitori. Cam același gen de caracterizări pe care le-am auzit în trecut în situații asemănătoare. De pildă, atunci când, cu mai bine de un an în urmă, au avut loc proteste publice față de linșajul mediatic la care a fost supus Andrei Pleșu la Antena 3. Ceea ce dă impresia că la mi­j­loc nu e nimic altceva decât un soi de gâl­ceavă între două tabere. Ca regulă ge­ne­rală, una fiind cea „ghedesistă“. E posibil ca mulți să vadă „tărășenia“ în cheia în care se uită și la scandalurile mondene re­latate pe larg de televiziuni sau de tabloide precum Click! sau Cancan. Ceea ce riscă să ne ducă pe o pistă cu totul falsă.

În fond, problema nu e neapărat aceea că există oameni care fac acest gen de de­clarații. Nu este o noutate. Îngrijorător e că li se oferă poziții privilegiate în ins­ti­tu­ții care prin definiție ar trebui să cultive un alt tip de retorică și o altă filosofie de acțiune. Este și cazul propunerii de nu­mire a lui Nicolae Breban în fruntea Con­siliului Consultativ al ICR. Cum să-ți imaginezi că un om al cărui discurs public a rămas și astăzi cantonat în primitivismul agresiv al anilor ’90, un om care vede în Soros și „acoliții“ acestuia o amenințare la adresa statului poate fi în vreun fel de folos la promovarea culturii noastre în stră­inătate. Și mai gravă e lipsa de reacție a unei instituții de referință pentru orice stat, precum Academia Română, în fața unor derapaje inadmisibile precum cel la care am asistat recent. E regretabil, dar nu ar trebui să ne mirăm. Academia nu a avut nici în trecut, chiar în situații limită pentru societatea românească, începând cu mineriada de acum 25 de ani, niciun fel de reacții. Probabil că nu vom avea par­te de ele nici acum, deși este implicat di­rect un membru al Academiei Române și chiar statutul instituției ar impune asta.

Poate e doar o întâmplare, dar acest ultim și nefericit derapaj al lui Nicolae Breban vine pe fondul unui demers generalizat de restaurație. Eliminarea „rămășițelor bă­sis­te“ din justiție și, iată, din cultură, foarte probabil cu acordul tacit al liberalilor și al Cotrocenilor, pare să fie imperativul mo­mentului pentru un Victor Ponta și un PSD tot mai agresivi și mai siguri pe ei.