De același autor
Lăudând acordul la care s-a ajuns în ultimul moment în procesul de renegociere a vechiului tratat comercial tripartit între Statele Unite, Canada și Mexic, botezat de comentatori NAFTA 2.0 și USMCA de către Casa Albă (un nume greu de pronunțat, dar care are marea calitate că e diferit de al celui anterior, considerat de președinte drept „cel mai prost care s-a semnat vreodată“), Donald Trump a spus că le „va permite celor trei mari națiuni să intre în competiție cu restul lumii“. O afirmație aparent surprinzătoare pentru că, la prima vedere, nu sunt diferențe considerabile față de prevederile anterioare, cu excepția celor legate de proprietatea intelectuală și de drepturile salariaților, care se găseau oricum și în textul acordului TPP din care Donald Trump a extras Statele Unite încă din prima sa zi de mandat. Ceea ce, consideră Wall Street Journal, indică limitele agendei America First, care se lovește de rezistența din Congres și din partea cercurilor de afaceri.
Motivul pentru care președintele a vorbit cu atâta satisfacție despre un front comun nord-american, s-a descoperit la o lectură mai atentă a tratatului, este o prevedere care permite unui semnatar să se retragă din acord, dacă oricare dintre ceilalți doi „semnează un acord comercial cu o țară care nu are o economie de piață“. Trimiterea, evidentă pentru toată lumea, este la China. Care, deși susține contrariul, nu respectă, din perspectiva WTO, condițiile pentru o astfel de încadrare. Și e limpede că scopul acestei restricții, pe care secretarul Comerțului, Wilbur Ross, a numit-o „o pastilă otrăvită“ menită să împiedice China să semneze tratate care să legitimeze practicile sale în materie de proprietate intelectuală, subvenții de stat și mecanisme de blocare a pieței interne, este acela de a da Washingtonului un drept de veto asupra unor eventuale demersuri ale Canadei și Mexicului de a negocia tratate de comerț liber cu Beijingul. Pentru simplul motiv că cele două țări sunt atât de dependente de schimburile comerciale cu Statele Unite, încât nu-și pot permite să abandoneze piața americană.
Dar ceea ce încântă Casa Albă a stârnit iritare în Canada și, evident, în China. Așa că reacțiile nu au întârziat să apară. Ambasada chineză de la Ottawa a vorbit despre violarea grosolană a suveranității altor state, subliniind faptul că Beijingul militează pentru un sistem internațional multilateral de comerț. Desigur, e multă ipocrizie la mijloc. Când a dorit să preseze Seulul pentru a renunța la instalarea unor sisteme antirachetă defensive, China nu a fost deloc preocupată de respectarea suveranității țării vecine. A înghețat schimburile turistice și o parte din cele comerciale cu Coreea de Sud. Și în Canada au existat destule voci critice, și în spațiul politic, și în mass-media. De pildă, cel mai important ziar canadian, Toronto Globe and Mail, deși a lăudat acordul semnat, a ținut să remarce că acest lucru a fost posibil „cu costul renunțării la suveranitate și independență“, dar și-a exprimat speranța că prim-ministrul Justin Trudeau „va reuși să demonstreze canadienilor că Donald Trump nu are un cuvânt de spus în privința relațiilor noastre cu China“.
Toată această discuție este relevantă într-un context mult mai larg. „Tarifele impuse de Statele Unite Chinei nu sunt o strategie pe termen scurt“, titrează Wall Street Journal. Opinia generală este că Washingtonul va încerca să promoveze același gen de prevederi în cursul negocierilor cu UE și Japonia. Intenția fiind aceea de a scumpi exporturile chinezești pentru a determina corporațiile occidentale să părăsească China. În principal sub impulsul lui Robert Lightziher și a lui Peter Navarro, Casa Albă urmărește o agendă maximalistă, dorind să determine Beijingul să renunțe la presiunile făcute asupra firmelor străine pentru a obține secretele lor tehnologice, la blocarea accesului unor companii pe piața chineză sau impunerea ca acestea să accepte obligatoriu cote de participare minoritare în relația cu parteneri chinezi. Toate, doleanțe pe care China, care se descrie drept „o economie socialistă de piață“, le respinge categoric. Mai mult, oficialii chinezi se arată încrezători că țara lor va câștiga în războiul comercial cu SUA. „Din perspectiva unui ciclu istoric lung, timpul este de partea Chinei“, susține Chen Wenling, un înalt oficial chinez. Și s-ar putea să aibă dreptate, dacă sistemul politic american rămâne la fel de disfuncțional ca în prezent, cu un centru în mod tradițional bipartizan în materie de securitate și relații internaționale erodate masiv sub asaltul populismului de stânga și de dreapta.
Opinia Americii în ceea ce privește China este larg împărtășită în lumea occidentală. Și de europeni, și de japonezi, și de canadieni sau de australieni. Întrebarea de fond este însă dacă metodele agresive utilizate de Donald Trump în relația cu aceștia, lansarea mai multor bătălii simultan, cum ar fi aceea cu europenii în chestiunea acordului cu Iranul, este cea mai bună cale de a construi o coaliție care să reacționeze unitar în confruntarea cu Beijingul. E greu de spus. Vedem adesea, chiar în interiorul UE, cum prevalează interesele punctuale. Multe țări occidentale se bucură că americanii vor să corecteze comportamentul nociv al Chinei, dar nu doresc nici să-și strice relațiile cu Beijingul.
