De același autor
În volumul Sfârșitul competenței, tradus și în românește la Editura Polirom, Tom Nichols deplânge pierderea respectului pentru expertiză, experți și cunoașterea tradițională. Îngrijorarea este reală și bine motivată, însă în destule domenii din spațiul științific și academic, mai ales în domenii în care sunt mulți bani, precum în medicină, dar și în cel al schimbărilor climatice sau în diferite zone privilegiate, precum Studiile de gen sau Teoria critică a rasei, care pot fi încadrate mai degrabă la capitolul pseudoștiințe, însă au avantajul că răspund unor comandamente ideologice agreate în cercurile influente din spațiul politic și cultural, există și multă prostituție intelectuală. După cum spunea istoricul Niall Ferguson, nu trebuie să ai neapărat dreptate, trebuie să fii la modă la momentul potrivit.
Stânga progresistă, acum pe val în Occident, nu scapă niciun prilej să facă trimitere la știință, fie că e vorba de restricțiile dure impuse în această perioadă de pandemie, de schimbările climatice care, ni se spune, ar fi cauzate în principal de factorul uman, sau de maniera în care trebuie gândite politicile sociale. Spre deosebire de conservatori care își susțin convingerile făcând trimitere la valori și norme sociale tradiționale sau la precepte religioase, progresiștii pretind că tot ceea ce susțin ei, în afara de faptul că este indubitabil în cheie moral corectă, are la bază „știința”. De unde rezultă că ceilalți nu pot fi decât ignoranți sau răuvoitori. În această bătălie ideologică liberalii din politică, din spațiul cultural, din mass-media consideră că ei au ascendentul moral și orice contestare a ideilor lor este un fel de erezie intelectuală. Acest tip de intoleranță generalizată care este vizibilă de mai multă vreme în ceea ce privește schimbările climatice s-a extins acum la discuțiile legate de gestiunea pandemiei.
Așa se face că oameni care nu au nici măcar un minimum de noțiuni fundamentale de matematică sau de fizică se grăbesc să facă imediat trimitere la știință în disputele cu cei cu ale căror idei intră în coliziune, pe care îi botează disprețuitor „negaționiști”, chiar dacă e vorba de oameni cu un solid prestigiu profesional și cu cunoștințe net superioare. De pildă, în cazul schimbărilor climatice orice opinie care nu acreditează ideea că acestea ar fi provocate de om este virulent rejectată cu argumentul că majoritatea oamenilor de știință (de regulă se avansează cifra de 97%) susțin acest lucru. De altfel sunt ziare, ca Los Angeles Times, care au anunțat public că nu mai iau în considerare niciun fel de părere care deviază de la această „axiomă climatică”. Această abordare neagă în esența ei definiția progresului în știință care se poate sintetiza prin: „toată lumea rezonabilă crede într-un adevăr incontestabil pînă cînd vine cineva nerezonabil care îl contrazice total sau parțial”.
Numai că „adevărul ştiinţific nu este plebiscitabil”, ne reamintește Victor Bârsan, „el este stabilit, aşa cum este înţeles într-o anumită epocă istorică, de o elită auto-constituită prin recunoaşterea reciprocă a valorii membrilor ei. Funcţionarea corectă a acestui mecanism de recunoaştere depinde de onestitatea şi libertatea de exprimare existente la vremea şi în aria în care lucrează oamenii de ştiinţă, onestitate care s-a diminuat considerabil de la începutul secolului XX până în zilele noastre”. Or, ca în multe alte cazuri, atunci când intrăm în detalii vedem că acest peisaj-în care se intersectează știința, politica și banii, spiritul de turmă, oportunismul și prostituția intelectuală- este unul mult mai complicat.
„Adevărul ştiinţific nu este plebiscitabil”
Până cu câteva decenii în urmă 5era de neconceput ca revistele academice să publice articole sub presiunea „corectitudinii politice”, așa cum se întâmplă frecvent astăzi. Sau ca o sumă de membri ai comunității științifice medicale, care îi acuzaseră anterior pe cei care protestau la adresa „izolării” că se fac vinovați de moartea concetățenilor lor, să adopte o poziție contrară față de protestele organizate de Black Lives Matter, care au degenerat adesea în jafuri, violențe, distrugeri, motivînd că în acest caz considerentele morale sunt prioritare în raport cu cele de natură medicală.
Nu este nici pe departe o pledoarie pentru respingerea abordării științifice în analiza fenomenelor din jurul nostru, ci doar una pentru o privire nuanțată în care să fie prezent spiritul critic. În fond, lumea științifică nu este altfel decât restul societății, este grevată de aceleași păcate. Dacă ne uităm în istoria științei, vedem cum majorități coagulate în jurul unor „somități” au făcut tot ceea le-a stat în putință să-i blocheze și să-i discrediteze pe toți cei care le puneau sub semnul întrebării teoriile pe care își construiseră carierele. Max Planck a spus la un moment dat că „știința avansează din înmormântare în înmormântare”.
Pledoarie pentru o privire nuanțată
Un exemplu celebru este Pasteur, amplu contestat multă vreme, care susținea ceva ce astăzi este un lucru elementar, acela că instrumentele chirurgicale trebuie sterilizate.
În 1894, cu doar 21 de ani înainte ca Einstein să-și prezinte Teoria Relativității Generale, fizicianul Albert Michelson, laureat al Premiului Nobel, proclama că „cele mai importante legi și fapte fundamentale ale științei fizice au fost descoperite, iar acestea sunt acum atât de ferm stabilite, încât posibilitatea ca acestea să fie vreodată înlocuite ca urmare a unor noi descoperiri este extrem de îndepărtată”. De altfel, la rândul său, chiar Einstein privea cu scepticism Mecanica Cuantică.
Deci este o greșeală, de pildă, se credem orbește toate teoriile privind epidemiile și soluțiile de tratament avansate, după cum este o greșeală să le și respingem automat. De pildă, în acest moment nu este deloc clar cine are dreptate: cei care susțin că virusul a scăpat dintr-un laborator sau cei care susțin contrariul. Faptul că a apărut la un moment dat în revista Nature un articol care susține ultima variantă nu este un element de neglijat dar nici nu trebuie luat ca argument absolut.
În fapt, toată această discuție trebuie văzută într-un context mai larg. Freddie Sayers, Editorul UnHerd, una dintre cele mai interesante publicații alternative la cele tradiționale devenite excesiv de partizane și ideologizate, discută pericolul și implicațiile erodării tot mai accentuate a spiritului critic în spațiul occidental. „În cea mai mare parte a istoriei omenirii, îndoială a fost considerată un viciu. Statutul și recunoașterea socială erau de regulă apanajul celor care respectau ortodoxia predominantă a vremii. Punerea sub semnul întrebării a statu-quoului era considerată o răzvrătire”, scrie Sayers.
De aceea a fost un moment de cotitură atunci cînd Iluminismul, la care se raportează liberalismul clasic, a schimbat din temelii această paradigmă. Iată însă că astăzi tindem să ne întoarcem la perioada pre-Iluministă. „Scepticismul nu mai este astăzi la modă”, observă Sayers. „Este chiar considerat periculos”. Fie că este vorba de discuțiile legate de izolarea în pandemie, de interpretarea schimbărilor climatice sau de alte teme cu mare încărcătură ideologică. Totul este văzut într-un format binar, o luptă titanică între Bine și Rău, al cărui scop este de a marginaliza, de a izola ereticii. Această abordare este cu atât mai periculoasă și cu atât mai greu de combătut, cu cât o astfel de cenzură și astfel de represalii nu vin pe filieră guvernamentală, ci dintr-un teritoriu teoretic privat, din spațiul academic și intelectual și din cel mediatic. Abandonarea scepticismului și spiritului critic, elemente esențiale, definitorii, pentru civilizația occidentală, care au stat la baza succesului său incontestabil din ultimii 500 de ani, ar putea să aibă consecințe fatale într-o perioadă de reașezări geopolitice majore. //
