Noroc pesedist

Cum să nu fie simpatic electoratului un guvern care „dă“ bani și „ia“ dări? Până vine nota de plată. Oare o va plăti și de data aceasta altcineva în locul PSD?

Hotărât lucru: PSD e un partid cu ade­vă­rat norocos. Deși este direct sau indirect res­ponsabil pentru câteva dintre cele mai di­ficile crize pe care le-a traversat Ro­mâ­nia în ultimii 25 de ani, a reușit de fiecare dată să apa­ră în ochii multora drept partidul competent, chiar dacă corupt, care reu­șește să repare ceea ce au stricat nepricepuții săi ad­versari politici. E partidul care repară, care care dă ceea ce ceilalți au luat. Pri­mul cadou otrăvit l-a fă­cut Ion Iliescu atunci când a decis să împartă mici bucăți de teren agricol la toată lumea. Ceea ce i-a atras un imens val de simpatie în mediul rural și i-a asigurat victorii zdrobitoare în ale­geri, dar a dat peste cap agricultura ro­mânească. Cu terenuri atât de fărâmițate, nu se poate lucra eficient. Polonezii au procedat cu totul altfel și au ajuns astăzi o forță agricolă de prim rang în Europa. Sigur că între timp situația s-a mai îm­bu­nătățit. Terenurile agricole s-au coagulat în suprafețe mai mari, prin vânzări şi cum­părări succesive. Însă păcatul originar, care ne-a ținut pe loc din acest punct de ve­dere, rămâne. Cu toate acestea, foarte probabil găsești și astăzi destui fani ai lui Ion Iliescu prin satele românești.

Același Ion Iliescu, împreună cu PDSR, au patronat, din 1992 până în 1996, probabil cea mai cenușie perioadă din istoria post­comunistă a țării. În timp ce alte țări din zona est-europeană se reformau (cel mai spectaculos Polonia) și primeau influxuri in­vestiționale masive, în România Gu­ver­nul Văcăroiu a fost ipostaza perfectă a stag­nării: privatizări înghețate, subvenții ma­sive în sectorul de stat (mai ales cele pe energie au dus la prăbușirea rezervelor va­lutare), o inflație care a ajuns la peste 200 de procente în 1993 și 1994. Guvernul Ciorbea, deși stângaci și mă­cinat de conflicte interne, și ulterior guvernele con­du­se de Radu Vasile și Mugur Isărescu au demarat totuși, în sfârșit, reformele care tre­buiau făcute imediat du­pă 1990. Restructurarea din sectorul minier a dus, de alt­fel, la declanșarea ul­ti­mei mineriade, cea din 1999.

În opoziție, PDSR a fost ne­cruțător. Nu s-a sfiit să atace puterea de atunci, cu Emil Constantinescu și PNȚCD ca actori principali, nu doar pe acest su­biect, ci și atunci când Bucureștiul a spri­jinit intervenția occidentală în Kosovo, gest care avea să deschidă calea aderării la NATO și includerea României pe lista ță­rilor care aveau să intre în UE (în de­cem­brie 1999, la Helsinki). Am asistat atunci la o adevărată „mineriadă antiocci­den­ta­lă“, căreia i s-au alăturat voci importante din presă. În final, marele beneficiar al re­for­melor macroeconomice stabilizatoare și al integrării euro-atlantice a fost chiar par­tidul care le-a blocat sau sabotat des­chis înainte: Guvernul Năstase a preluat pu­terea triumfal la sfârșitul anului 2000, iar țărăniștii au dispărut de pe scena po­li­tică.

La doar șase-șapte ani distanță, Guvernul Tăriceanu, sprijinit în parlament de PSD, a reușit să pulverizeze toate echilibrele ma­croeconomice. În plină creștere eco­no­mică, Executivul de atunci a reușit „per­for­manța“ de a duce deficitul structural la aproape 9 procente din PIB, iar pe cel de cont curent (raportul dintre sumele în va­lută care intră și care ies din țară) la peste 13 procente. Cu toate acestea, nu cele do­uă partide responsabile, PNL și PSD, au plătit prețul electoral pentru puzderia de de­cizii catastrofale. Din contra, chiar și as­tăzi o parte a populației vede în Călin Po­pescu-Tăriceanu nu principalul arhitect al dezastrului economic care a urmat, ci un premier simpatic și competent pe vremea căruia s-a trăit bine. Costul politic l-au plătit, și încă de o manieră dramatică, Tra­ian Băsescu și Guvernul Boc, care, pentru a evita intrarea țării în haos, au recurs la măsurile de tăiere a salariilor pentru care sunt înfierați, sau în cel mai bun caz iro­ni­zați, și astăzi de pesediștii sau vechii li­be­rali care se perindă pe micile ecrane. Deși alternativa ar fi fost dramatică: o si­tuație similară cu cea din Grecia, cu pre­cizarea că România, nefiind în zona euro, pre­o­cu­pa­rea UE pentru salvarea țării ar fi fost sem­nificativ mai mică. De altfel, mai toți eco­nomiștii serioși confirmă această analiză.

În fapt, victoria copleșitoare a USL în ale­gerile organizate la sfârșitul anului 2012 s-a bazat pe exploatarea până la saturație a unui discurs politic monocord, în care pre­ședintele și PDL i-ar fi nenorocit pe ro­mâni tăindu-le salariile și pensiile. Pen­siile nici măcar nu au mai fost tăiate, dar acuzația a rămas, inerțial, parte a ata­cu­ri­lor politice inițiate de liberali și pesediști. În astfel de situații, atunci când oamenii sunt afectați material direct, rațiunea se evaporează. Chiar dacă argumentele aduse în discuție sunt coerente. Nu e clar dacă, chiar și astăzi, după ce au asistat la drama derulată la Atena, românii au înțeles pe­ri­colul imens care a fost evitat prin asu­ma­rea măsurilor de austeritate luate cu patru ani în urmă.

Ne îndreptăm oare spre o repetare a is­to­riei? Guvernul Ponta, cu nemăsurată ge­nerozitate, oferă pe bandă rulantă cadouri financiare populației și cadouri fiscale com­paniilor. Ministrul Teodorovici vor­beș­te despre salarii ale bugetarilor care ar ur­ma să se dubleze. Apelând la o retorică de­venită populară și prin unele cercuri din Europa care critică vehement politicile ba­za­te pe austeritate. Numai că, la fel ca și în cazul acestora, nu reușește să ne ex­pli­ce coerent cine va acoperi financiar „lip­sa de austeritate“. E tipul de discurs pe care l-am auzit și în vremea lui Tă­ri­ceanu. Cum să nu fie simpatic elec­to­ratului un gu­vern care „dă“ bani și „ia“ dări? Până vine nota de plată. Oare o va plăti și de da­ta aceasta altcineva în locul PSD?