De același autor
Desi ar trebui sa ne obisnuim cu ideea ca ceea ce se intampla la Bruxelles ne poate afecta in buna masura.
Ca observatie generala, in ultima perioada au aparut tot mai multe semne ca, desi procesul de extindere a Uniunii Europene e inca in viata, nu pare sa se simta bine deloc. Mai ales la presiunile Berlinului, discutiile pe marginea extinderii cu primul val de 10 candidate au fost deocamdata amanate pentru sfarsitul anului, mai precis dupa alegerile din Germania. In aceste conditii, chiar si Günter Verheugen, comisarul european pentru extindere, considerat de presa un "optimist profesionist" ia serios in calcul o modificare a agendei convenite initial, prin care primele 10 tari ar urma sa devina membre ale UE in 2004. Ce se va intampla cu valul doi, adica Romania si Bulgaria, devine astfel cu atat mai greu de precizat.
Deocamdata nimeni nu vorbeste de o inghetare de mai lunga durata a procesului, dar realitatea este ca discutiile din interiorul Uniunii legate de contributiile individuale ale tarilor membre, ca si de subventiile oferite din bugetul comunitar, mai ales pentru agricultura, au devenit mult mai aprinse si risca sa influenteze nu numai calendarul extinderii, ci si substanta procesului de negociere cu tarile aspirante.
Factorul decisiv al acestei schimbari de atitudine este in principal valul de dreapta care strabate continentul si care, intre altele, a determinat in tarile membre o privire mult mai critica asupra a ceea ce se intampla si se hotaraste la Bruxelles. Pe masura ce se apropie momentul in care se trece de la o viziune generoasa privind viitorul Europei, cu care toata lumea este in principiu de acord, la chestiuni cat se poate de concrete cu efecte directe asupra electoratului din tarile membre, politicienii occidentali incep sa-si piarda aplombul. Mai ales ca, dincolo de procesul de extindere propriu-zis, temele in discutie scot la suprafata nemultumiri mai vechi acumulate in timp, legate chiar de mecanismele actuale din UE. Cele patru tari care au contributii net pozitive la bugetul comunitar, cele care ofera mai mult decat primesc, Germania, Marea Britanie, Olanda si Suedia, pun in discutie tot mai serios intregul model de gestiune a Programului Agricol Comunitar, prin care se acorda subventii directe agricultorilor din tarile membre. Aceste subventii reprezinta in momentul de fata circa 80 de procente din bugetul pentru agricultura care, la randul sau, inseamna jumatate din intreg bugetul anual al Uniunii. Un efort financiar care nu poate decat sa creasca semnificativ dupa ce tari cu populatii agricole importante, precum Polonia si ulterior Romania, se vor integra in structurile europene.
In aceste conditii, oficialii de la Bruxelles se gasesc in postura de neinvidiat de a trebui sa faca un adevarat balet intre membrii actuali, ingrijorati fie de faptul ca in opinia lor o multime de bani se duc in adevarate "gauri negre" comunitare, fie ca noii intrati vor subtia felia de influxuri financiare generoase cu care s-au obisnuit deja. Dupa cum aspirantii, la rindul lor, se plang tot mai vocal de statutul de membru de categoria a doua care se profileaza in ceea ce ii priveste. Si nu fara temei. Spre exemplu, in timp ce noii membri ar trebui sa primeasca incepand din 2004 in medie 114 euro per capita pentru proiecte de infrastructura, membrii actuali, intre care in principal Grecia, Irlanda, Portugalia si Spania, au o alocatie medie pentru acelasi tip de investitii de 231 euro per capita. La fel se intampla si cu nivelul subventiilor agricole directe, care ar urma sa se egalizeze abia dupa 2013, sau cu regulile privind mobilitatea pe piata muncii la nivel european. Principala acuza venita din Est este aceea ca, in timp ce la Bruxelles se statueaza aceste reguli diferentiate care creeaza o situatie de facto a unei Europe cu doua viteze, tarile candidate sunt obligate sa adopte, si inca intr-un timp foarte scurt, zecile de mii de pagini care formeaza cadrul institutional al functionarii Uniunii Europene, "acquis-ul comunitar". O parere impartasita si de alte voci cu autoritate, precum Jeffrey Sachs, profesor la Harvard si fost consilier al guvernelor din cateva tari din Europa de Est. "Exista riscul major de a exporta in Estul continentului criza fiscala existenta in Vest. Tarile europene occidentale au o administratie supra-dimensionata si nivele inalte ale taxelor. Daca se merge pe acelasi tip de abordare si in cazul noilor membri, de exemplu in ceea ce priveste nivelul protectiei sociale, atunci pericolul unei stagnari economice devine cat se poate de serios."
Cert este ca acest gen de dispute devin tot mai frecvente si tot mai ascutite pe masura ce in diferitele capitale europene se fac calcule tot mai detaliate privind costurile extinderii, iar presiunile electorale din diferitele tari limiteaza tot mai sever marja de actiune a guvernelor in functie. Asa cum arata planurile in acest moment, intre 2004 si 2006 Uniunea Europeana ar trebui sa cheltuiasca in sprijinul celor 10 tari candidate din primul val in jur de 40 de miliarde euro. Daca scadem insa contributia noilor membri la bugetul comunitar, in total 15 miliarde euro, ramane un efort financiar net de 25 miliarde euro. O suma consistenta desigur, dar care reprezinta totusi doar o pondere de 0,08 procente din PIB-ul cumulat al Uniunii Europene. Prin comparatie, Planul Marshall a alocat Europei Occidentale in perioada 1948-1951 o suma echivalenta astazi cu 100 miliarde euro, reprezentand 1,5 procente din PIB-ul Statelor Unite in acea perioada, iar dupa reunificarea Germaniei in partea de Est s-au transferat fonduri de peste 600 miliarde euro. Ce este mai ingrijorator, insa, este ca sprijinul pentru integrare a devenit consistent mai scazut chiar in tarile aplicante. In Estonia sau Letonia, spre exemplu, suportul popular pentru integrare a ajuns la un nivel extrem de coborat, de doar 33 de procente. Dupa cum nici in unele tari occidentale lucrurile nu stau mult mai bine. In Franta doar 39 procente din populatie doreste extinderea Uniunii. Puse la un loc, toate aceste elemente fac procesul de integrare europeana mult mai impredictibil decat cu doar 6 luni in urma.
Aparent, Romania pare cumva decuplata de acest gen de dispute. Deocamdata inca mai avem o multime de dosare de negociere de deschis. A gandi asa inseamna insa sa ignoram semnale de alarma extrem de serioase. Oportunitatile nu asteapta la nesfarsit. Lucruri care par acum batute in cuie risca sa fie puse in discutie oricand. Din aceasta perspectiva, procesul de integrare europeana pare sa curga la Bucuresti intr-un registru abstract. Faptul ca mai deschidem cate un dosar nu inseamna pana la urma mare lucru. Dupa cum suportul public masiv pentru integrare, de 80 de procente, nu e decat expresia lipsei de informatie in domeniu, in fapt a lipsei unei dezbateri publice reale pe acest subiect. In plus, reformele economice bat mai mult pasul pe loc, iar actuala guvernare are probleme serioase si din punctul de vedere al criteriilor politice, lucru ilustrat de frecventele semne de intrebare privind independenta justitiei, de coruptia la nivel inalt, de derapajele autoritariste si de presiunile asupra mass-media independente. Cu un astfel de bagaj la pasiv, capacitatea executivului condus de Adrian Nastase de a negocia conditii cat mai favorabile pentru Romania cu structurile Comisiei Europene de la Bruxelles, in conditiile in care tari mult mai bine plasate politic, precum Polonia, Cehia sau Ungaria, au probleme serioase din acest punct de vedere, e serios limitata. Cu atat mai mult cu cat premierul personal a facut din angrenarea consistenta a guvernului pe care il conduce in procesul de integrare euro-atlantica a tarii principala carte de diferentiere la nivel intern si extern in raport cu cercurile conservatoare din PSD. Acum in partidul de guvernamant exista o liniste relativa, dar e de asteptat ca, dupa summit-ul NATO de la Praga, inclusiv disputele legate de felul in care curg negocierile cu Bruxelles-ul sa devina un element de luat in calcul in contextul luptelor interne din partidul de guvernamant. Tot atatea motive pentru a lua serios in consideratie efectele cumulate ale tuturor acestor elemente asupra perspectivelor si conditiilor de integrare a tarii in Uniunea Europeana. Miza este mult prea importanta.
