De același autor
Pe 14 ianuarie, radiojurnalul difuzat de Radio Romania Actualitati la ora 22:00 se deschidea cu un material despre ziua de nastere a primului ministru, Calin Popescu-Tariceanu. Desi inainte de alegeri liderul liberal, desemnat de mai multa vreme drept candidat al Aliantei PNL-PD pentru functia de sef al Executivului, nu fusese deloc un interlocutor interesant pentru radioul public, iata ca brusc chiar si ziua sa de nastere devine un eveniment atat de important incat sa fie plasat in deschiderea unui jurnal de stiri. Sefii institutiei cu pricina, care cu doar cateva saptamani in urma se dadeau de ceasul mortii ca nu cumva sa le scape stiri, declaratii sau comentarii care ar fi putut sa-l irite pe Adrian Nastase, s-au reorientat imediat catre noua putere. Acelasi lucru s-a intamplat si la TVR. Programele informative si talk show-urile s-au deschis peste noapte, dupa rotatia la guvernare, catre subiecte de presa si analisti pusi la index nu cu mult timp in urma.
Legea 41, cea care reglementeaza organizarea si functionarea serviciilor publice de radio si televiziune, prevede bineinteles ca acestea vor trata echidistant si echilibrat evenimentele politice. Tot acolo se vorbeste despre independenta editoriala de care se bucura toti gazetarii din cele doua institutii si despre interzicerea partizanatului politic. Numai ca, desi lucrurile stau bine pe hartie, in practica am avut parte de cu totul altceva. Mai ales in ultimii patru ani, cand obsesia fostei puteri de a controla la sange principalele canale de comunicare in masa, publice si private, a facut ca norme si cutume profesionale unanim acceptate sa fie sever puse intre paranteze. Saptamana trecuta un grup de redactori din radioul public, intitulat Initiativa Profesionala Radio Romania, a facut public un raport "privind politica editoriala si financiara a SRR" care, intre altele, isi propune sa explice mecanismele care au facut posibile derapajele jurnalistice grave pe care de altfel le-am constatat cu totii ascultand emisiunile informative difuzate de postul public de radio in ultimii ani. S-a ajuns pana acolo incat redactorul trimis la Biroul Electoral Central sa nu comunice rezultatele partiale dupa turul al doilea al prezidentialelor pe motiv ca formularul pe care il avea nu era stampilat. Impresia generala e aceea a unei institutii intesate de retele de interese clientelare, dominata de arbitrar si confuzie si mai ales de teama de Dragos Seuleanu. O institutie cu obsesii festiviste, ciudat de generoasa cu investitiile in proiecte de relatii publice derulate tocmai peste ocean, suprapopulata, stufoasa, cu o organigrama de conducere a carei logica e aproape imposibil de descifrat.
Contestari interne de acest gen au izbucnit recent si in televiziunea publica. Un raport din 31 decembrie 2004 al Comisiei de etica din TVR, care judeca de obicei astfel de dispute, este de altfel destul de critic, mentionand o serie de "grave deformari ale mesajului publicistic" si considera conducerea Departamentului Stiri responsabila de incalcarea Statutului Ziaristului. O atitudine curajoasa, veti spune. Numai ca e doar de data recenta. Cu doar doua saptamani inainte, cand, desi se consemnase succesul lui Traian Basescu la prezidentiale, nu se stia cine va forma pana la urma guvernul, un material preliminar al aceleiasi comisii, de care doi dintre membrii sai s-au si dezis, era mai ales critic la adresa echipei de protestatari. In plus, desi probabil e mai bine gestionata decat Radiodifuziunea Romana, TVR sufera ca organizatie de multe alte pacate: o schema de comanda excesiv de centralizata, lipsa unor proiecte publicistice de referinta, o palida capacitate de initiativa in spatiul public pe temele majore ale momentului. Faptul ca nu televiziunea publica, ci Realitatea TV a impus pe agenda publica tema campaniei de ajutorare a victimelor dezastrului din Asia e o pierdere serioasa de prestigiu pentru TVR, care pune partial intre paranteze efortul de "rebranding" derulat anul trecut de institutie cu alocarea unui buget generos. Pe ansamblu, TVR nu a facut decat sa imite in mare masura comportamentul de piata al competitorilor din zona privata. Televiziunea publica ar fi putut, de exemplu, sa devina principalul promotor al filmelor documentare de referinta, ceea ce ar fi dat consistenta misiunii sale declarate. Sau ar fi putut initia in partenariat proiecte culturale majore. Din pacate, astfel de lucruri nu s-au inscris intre prioritatile strategiei de programe. Dupa cum TVR nu s-a impus nici ca un jucator cheie, cu initiativa, in planul campaniei de comunicare pe teme legate de integrarea europeana a Romaniei, desi e poate cel mai bine pozitionata din acest punct de vedere. Dar poate cel mai mare repros ce i se poate aduce televiziunii nationale e faptul ca a ramas complet decuplata de initiativele majore declansate la nivelul societatii civile, de la procesul de reforma a justitiei la reforma sistemului politic autohton, de la campaniile pentru promovarea transparentei in administratia publica la discutiile legate de libertatea de expresie si independenta mass-media.
Comportamentul serviciilor publice audiovizuale, mai ales in plan editorial, e responsabil pentru crizele care le macina in prezent si cere evident o discutie serioasa. Dar nu una punctuala, pentru ca solutia nu se poate reduce nicidecum la aceea a gasirii unor oameni mai buni care sa fie plasati in fruntea radioului si a televiziunii publice. E nevoie de o noua formula de organizare si administrare care sa puna in acord cele doua organizatii cu realitatile unui context politic, economic si social profund schimbat. E nevoie de mecanisme institutionale eficiente, in masura sa asigure inchiderea unei bucle de reglaj care sa impiedice derapaje editoriale de genul celor semnalate atat de des. O comisie de etica cu puteri sporite si cu reprezentanti nu numai din interior, ci si din exterior, desemnati de organizatii ale societatii civile, criterii mai consistente impuse la alegerea reprezentantilor in Consiliile de Administratie, dar si la dezbaterea rapoartelor de activitate in Parlament sau formulari mai precise ale misiunii serviciilor publice audiovizuale sunt doar cateva posibile solutii pentru eliminarea unor puncte nevralgice clar identificate pana acum.
Crize de genul celor care zdruncina in prezent radioul si televiziunea publica ofera din fericire si multe oportunitati. Daca acest moment nu este exploatat doar pentru a provoca o rotatie de cadre care sa fie convenabila noii puteri, ci pentru a reforma cu adevarat cele doua institutii, atunci putem marca un punct important castigat din punctul de vedere al intrarii societatii romanesti in normalitate.
