O putere toxică în luptă cu diaspora

PSD și aliații săi sunt exponenții unei puteri complet toxice, gata să treacă peste orice linie roșie, dacă interese majore sunt în joc.

Tot acest imens scandal al votului din di­aspora ilustrează un fenomen de care sun­tem cu toții conștienți - emigrația masivă din ultimii zece ani ­-, dar ale cărui con­se­cințe nu le-am realizat pe de­plin. Deși am avut sem­nale. La alegerile din 2009, când votul din afara țării a contat în mod decisiv la ale­gerea președintelui. La re­ferendumul de demitere a lui Traian Băsescu din vara anului 2012, când am avut un întreg bâlci pe seama nu­mărului de alegători în­scriși pe listele electorale care ar trebui lu­at în calcul, care pleca tot la separația din­tre cei care stau în țară și cei din stră­i^­nă­ta­te. Un scandal, e drept, absolut artificial, pen­­tru că tot ceea ce trebuia făcut era să fie nu­mărate CNP-urile celor cu drept de vot din baza de date a Ministerului de Interne!

Cert este că, deși în momentul de față cam 1 din 6 români locuiește în afara țării, raportul dintre numărul de secții din străinătate (294) față de cel din țară (peste 18.000) este de 1 la 60! Chiar dacă nimeni nu are pretenția unei parități, din evi­den­te constrângeri logistice și financiare, dis­crepanța uriașă este absolut inacceptabilă. Pentru a face o comparație, Franța, cu cir­ca 1,7 milioane de cetățeni cu rezidență în străinătate (deci jumătate din câți are Ro­mânia), a avut la ultimele alegeri pre­zi­den­țiale (cele din 2012) peste 1.000 de secții de vot deschise în afara țării. În aceste con­diții, cu o pondere atât de mare a po­pu­lației cu drept de vot locuind în afara ță­rii, nu mai putem continua ca până acum. Fie se mărește considerabil numărul de sec­ții de vot din străinătate, pentru a ajun­ge la un raport rezonabil fa­ță de cel din țară (măcar de 1 la 10), fie se adoptă o for­mulă de vot prin co­res­pondență. Alt­min­teri, ajun­gem în si­tu­a­ția în care con­tinuăm să în­călcăm, cu bu­nă știință, una dintre pre­vederile fun­damentale din orice Cons­tituție de­mo­cra­tică: drep­tul la vot. Gu­ver­nul Boc a încercat la un moment dat să in­troducă votul prin corespondență, dar a re­nunțat până la urmă din cauza pre­siu­nilor UDMR, care se temea că riscă astfel să coboare sub pragul de intrare în par­la­ment. Probabil că astăzi, văzând ceea ce se întâmplă, opoziția regretă că nu a in­sis­tat mult mai mult pe o temă nu doar per­fect legitimă, ci care o avantaja direct, cel puțin pe termen mediu.

Numărul mare de votanți din străinătate mai introduce o distorsiune de analiză elec­torală puțin sesizată până acum. Con­form datelor oficiale, prezența la vot în pri­mul tur al prezidențialelor a fost de cir­ca 53 de procente. Prin comparație cu anul 2009, a fost chiar un ușor regres. În fapt, un calcul tehnic corect ascunde o si­tuație foarte diferită pe teren. Prezența la vot în țară a fost în realitate foarte ri­di­cată, aproape două treimi din numărul de alegători! La asta ajungem când raportăm numărul celor care au votat (puțin sub 10 milioane) la numărul alegătorilor din liste care locuiesc în țară (în jur de 15 mi­li­oa­ne). De aceea, nu este deloc simplu să aduci la urne în turul doi semnificativ mai mulți votanți. La cât poți duce peste cifra de 65 de procente? Problemele sunt la vo­tul din diaspora. Acolo, la o populație de peste 3 milioane nu putem avea în con­di­țiile actuale, cu numărul curent de secții de votare, din rațiuni logistice, o prezență la urme mai mare de 200.000.

Altfel spus, ca să înțelegem discrepanța uri­așă, la un procent de participare la vot în țară de 65%, avem în afară unul de cel mult 6-7%. Cum o bu­nă parte din voturile din afară sunt tra­dițional anti-PSD și cum emigrația ro­mâ­nească este în creștere per­ma­nentă, rea­lizăm că, dacă nu se schimbă fundamental procedurile actuale de vot, PSD obține un avantaj structural aproape imposibil de contracarat. Însă chestiunea nu este doar una de natură politică. Ea pu­ne în discuție elemente fundamentale care con­di­țio­nea­ză, în ultimă instanță, apar­tenența unei țări la spațiul Uniunii Eu­ropene, unde ast­fel de cerințe sunt sa­crosancte.

Problema e că, deși presiunea străzii este tot mai mare, deși Bucureștiul iese pe zi ce trece tot mai șifonat pe plan in­ter­na­țio­nal, PSD nu este dispus să riște pentru ni­mic în lume câștigarea Palatului Co­tro­ceni. Șmecheria cu demisia lui Titus Cor­lă­țean, un sacrificiu tactic menit să câștige timp pentru a îngheța situația votului din străinătate în cadrul limitativ actual, dis­torsionat în chip major, e o dovadă eloc­ventă în acest sens. Cu alte cuvinte, pu­te­rea pesedistă nu este dispusă nici măcar să riște, indiferent de prețul politic și de dau­nele masive de imagine pe plan ex­tern, să aibă fie și doar câteva zeci de mii de voturi în plus în diaspora. Voturi des­pre care știe, cu bun temei, că-i vor fi în mare parte defavorabile. Iar asta relevă na­tura fundamentală a actualului regim, ace­le elemente care țin să ne reamintească că, în ciuda retoricii revărsate mecanic de pe micile ecrane, nu toți sunt chiar la fel, cu toate că și opoziția are și ea destule pă­cate. PSD și aliații săi sunt exponenții unei puteri complet toxice, gata să treacă peste orice linie roșie, dacă interese ma­jore sunt în joc. Oameni ca Victor Ponta, Dan Șova, Sebastian Ghiță, Olguța Va­si­les­cu, Marian Oprișan sau Șerban Nicolae sunt dispuși să meargă oricât de departe pe acest drum, mai ales dacă premierul câș­tigă alegerile de duminică. Un aver­tis­ment avant la lettre de care ar trebui să ți­nem cont atunci când ne vom duce duminică la vot.