De același autor
Vom dori să modernizăm țara sau vom cultiva, sub umbrela de securitate americană, un model de societate asemănător în multe privințe celui de la Moscova?
Cum va arăta România în epoca post-Băsescu? Două par să fie în acest moment temele care vor domina agenda prezidențialelor din toamnă: ce se va întâmpla cu justiția, va supraviețui lupta anticorupție în noul context politic; și vor fi modificări în poziționarea geopolitică a țării? În mod evident, este puțin probabil ca în cazul ambelor subiecte să vedem schimbări majore imediat după alegeri, însă important este să identificăm tendințele. Avem, din acest punct de vedere, trei elemente importante care pot influența evoluțiile din România: 1) criza din Ucraina care a schimbat întregul peisaj de securitate de pe continent, ducând la cea mai pronunțată deteriorare a relațiilor dintre America și Uniunea Europeană, pe de o parte, și Rusia, de cealaltă parte, de la perioada Războiului Rece; 2) consolidarea unui masiv curent eurosceptic în interiorul UE; 3) o expansiune masivă a Chinei pe piețele europene, în particular pe cele din Europa de Est, cu obiective nu doar de natură comercială, ci și geostrategică.
O analiză recentă apărută în săptămânalul The Economist, pe marginea ultimelor alegeri europarlamentare, concluziona că viitorul Parlament European, în care segmentul eurosceptic a crescut ca pondere până la circa o treime din cele 751 de mandate (din care 100 aparțin unor formațiuni cu poziții radicale), va fi din acest motiv mai ostil decât cel precedent în ceea ce privește principiul pieței libere, ceea ce va îngreuna semnarea acordului comercial transatlantic (TTIP) dintre Statele Unite și UE. Pentru Marine Le Pen, care a obținut cu Frontul Național un sfert din voturile din Franța, este de altfel unul dintre principalele sale obiective. Dar aceasta este doar una dintre probleme. Pe ansamblu, aceste grupuri politice de extremă dreapta sau stânga, deși fragmentate, au în mare un numitor comun: simpatii pronunțat prorusești și antipatii față de Statele Unite. Dacă ele reușesc să dinamiteze sau măcar să întârzie semnificativ semnarea TTIP și să impună pe agendă inițiative care să întrețină o tematică virulent antiamericană, precum reîncălzirea poveștii cu închisorile CIA sau NSA, marele câștigător al acestor alegeri va fi, fără îndoială, Moscova.
În general, discursurile de pe scena publică românească, și aici intră la pachet și politicienii, și așa-zișii formatori de opinie, păcătuiesc printr-o bună doză de schematism. Auzim des sintagme de tipul orientare pro-Vest sau pro-Est. Dar ce înseamnă de fapt pro-Vest? În Franța, Marine Le Pen nu se sfiește să se declare o admiratoare declarată a lui Vladimir Putin. La fel ca și Nigel Farage, liderul UKIP, care a câștigat alegerile europene în Marea Britanie. În Germania, există un larg curent pro-Putin în cercurile politice, în mass-media și în societatea civilă. Țări ca Slovacia, Ungaria, Bulgaria cultivă chiar în momentul de față, în ciuda tensiunilor legate de Ucraina, relații foarte amicale cu Kremlinul. O sofisticată mașinărie de propagandă rusească, despre care vorbește pe larg în ultimul număr săptămânalul german Der Spiegel, alimentează abil și eficient astfel de curente, țelul strategic declarat al lui Putin fiind acela de a decupla Europa de America.
Ecuația de influență pe continent este mult mai nuanțată și mai complicată. Deși e limpede că fără americani Europa este complet dezarmată în fața Rusiei, o parte a opiniei publice de pe vechiul continent nu pare a fi deloc îngrijorată. Mai ales pentru dreapta extremă europeană, care a câștigat teren electoral cu o retorică având în centru descurajarea imigrației și chiar a liberei circulații în interiorul UE, protecționismul economic și reducerea influenței Bruxellesului, un campion fervent al naționalismului ca Vladimir Putin nu poate să fie privit decât cu multă simpatie. Fac excepție în principal țările din prima linie: Polonia, țările baltice, Suedia, Finlanda. Așa că, în viitor, când se discută despre poziționarea externă a României, ar trebui să o privim mai ales din perspectiva consolidării colaborării cu acest grup de țări (cu Varșovia în prim-plan) și cu Washingtonul, nu ca o trimitere la orientarea pro-Vest în general.
În al doilea rând, din aceleași motive, noua Comisie Europeană va fi mult mai reținută în a interfera în chestiuni interne ale statelor membre într-un moment în care nu doar astfel de formațiuni de extremă, ci și cele din curentul eurosceptic moderat cer diminuarea rolului Bruxellesului. Chiar dacă se va menține mecanismul MCV, este de așteptat ca presiunile dinspre Comisia Europeană să fie mult mai palide, cu excepția unor derapaje flagrante. Cu atât mai mult, cu cât chiar și un președinte propus de o coaliție de dreapta, în care cu greu găsim (cu excepția Monicăi Macovei) campioni autentici ai bătăliei anticorupție, va fi probabil mai puțin vocal și mai nuanțat în declarațiile publice pe această temă. Rămân desigur americanii, dar cât de mult va putea apăsa Wasghingtonul pe această pedală, într-o situație în care România rămâne totuși, din punct de vedere geostrategic, cel mai sigur aliat din regiune, în raport, de pildă, cu Bulgaria, Ungaria, Grecia sau Turcia.
Până la urmă, cele două teme, cea externă și cea internă, converg într-un punct esențial. Dilema cu care ne vom confrunta nu e posibilitatea ca în viitorul apropiat să ieșim din NATO pentru a ne alătura Moscovei, ci care este tipul de societate în care vom trăi. Vom dori să modernizăm țara sau vom cultiva, sub umbrela de securitate americană, un model de societate asemănător în multe privințe celui de la Moscova? //
