Partidul e în toate - varianta PSD

Prin capacitatea organizatorică, prin activismul militant și prin determinarea de care dă dovadă în acapararea, gestiunea și prezervarea pârghiilor de putere, PSD nu are egal în peisajul politic românesc.

„Ce partid de doi bani! Nici preşedintele, nici măcar pupilul (e vorba de Tudor Chiu­ariu) care își datorează cariera po­litică lui Fenechiu și a ajuns, la rândul său, ministru cu ajutorul acestuia, nu «comentează decizia Justiţiei». Așa vă ia Gaia pe toți și voi vă pitiți! De parcă ar fi Jus­ti­ția Divină! Cel mai bun mi­nistru la Transporturi, de câțiva ani încoace, care a deblocat fondurile UE, a făcut să se rușineze fetele mari din PNL!“ (Liga Ol­gu­ța Vasilescu, primarul Craiovei, vice­pre­șe­dinte PSD, pe pagina sa de Facebook)

Putem comenta în diferite feluri afir­ma­țiile Olguței Vasilescu. Am putea vorbi, de pildă, despre o mostră de agresivitate și dis­preț din partea unui important lider PSD față de justiție și, până la urmă, față de ideea de stat de drept. Dacă ieșim însă din sfera discuțiilor care țin de valori și de morala politică, atitudinea Olguței Va­si­les­cu explică foarte bine de ce PSD con­tro­lează ferm de peste două decenii ma­jo­ritatea pârghiilor de putere din țară.

Două sunt premisele sale esențiale de ac­țiune: 1) prietenii politici trebuie nu doar recompensați, ci și protejați ne­con­di­ți­o­nat, indiferent de circumstanțe; 2) adv­er­sarii trebuie anihilați sau, dacă acest lucru nu e posibil, măcar intimidați. Iar struc­turile de orice fel, nu doar cele explicit po­litice, precum primăriile, consiliile locale sau cele județene, ci și cele teoretic in­de­pendente trebuie acaparate sau, din nou, dacă acest lucru nu este posibil, blocate.

PSD a avut permanent grijă să poată exer­cita o influență considerabilă asupra tu­turor organizațiilor care contează în ecu­a­ția de putere din țară. De pildă, atunci când partidul era în opoziție, re­pre­zen­tan­ții săi din consiliile de administrație din ra­dioul şi televiziunea pu­blică erau chemați periodic la partid și instruiți. Uneori primeau SMS-uri cu dis­po­ziții de ul­tim moment chiar în tim­pul consiliilor de ad­mi­nis­trație. Asta se în­tâm­pla în condițiile în care USL avea oricum la dispoziție cel pu­țin două redutabile plat­forme de pro­pa­gandă, Antena 3 şi Realitatea TV (ulterior Se­bas­tian Ghiță a inventat o altă tele­vi­zi­u­ne de știri, România TV, direct arondată lui Vic­tor Ponta și PSD) și câteva website-uri ca­re trebuiau să furnizeze materie primă de atac canalelor de știri, atunci când per­soa­ne sau instituții trebuiau discreditate. La fel se întâmpla și în cazul altor ins­ti­tu­ții, im­portante ca vehicule de control, de pre­si­une sau pentru accesul la resurse. Fa­ceți o comparație între maniera în care era to­cat, hărțuit, PDL de către opoziție atunci când se afla la guvernare și ceea ce se în­tâm­plă acum. Sigur că ponderea din parl­a­ment e cu totul alta, iar PSD deținea, prin Mir­cea Geoană, și președinția Senatului, dar ex­plicația nu ține doar de acest gen de cifre, ci, în principal, de atitudinea dife­rită.

Acest tip de influență extinsă asupra struc­turilor formale sau informale de putere din țară a rămas în picioare neîncetat din ‘90 încoace, evident cu amplitudini dife­rite, după cum partidul controla sau nu Pa­latul Victoria și Palatul Cotroceni. Prin capacitatea organizatorică, prin activismul militant și prin determinarea de care dă do­vadă în acapararea, gestiunea și pre­zer­varea pârghiilor de putere, PSD nu are egal în peisajul politic românesc. Două au fost elementele care au permis pesediștilor să domine categoric acest spațiu. Primul este acela că, practic, au moștenit toate aces­te structuri de la fostul regim co­mu­nist. În bună măsură, parte din opor­tu­nism, parte din convingere, oamenii din in­teriorul acestora s-au raliat FSN/PDSR/PSD încă din primele zile ale noii puteri. Și chiar dacă mulți dintre cei de la în­ce­putul anilor ‘90 nu mai sunt activi, fami­liile și apropiații lor au rămas în sistem, în înțelesul cel mai larg al termenului. De ace­ea, atunci când partidul a pierdut gu­ver­narea, în 1996 și în 2004, deși adver­sarii săi politici au făcut schimbări la vârf, noile conduceri numite s-au confruntat în mare parte cu o birocrație internă și ade­sea cu sindicate ostile rămase loiale, chiar dacă nu pe față, PSD.

În al doilea rând, partidul a avut per­ma­nent grijă ca oamenii săi din structurile che­ie, evident, parte din clientela lor po­litică, să fie nu doar loiali, ci și capabili fie să exercite puterea, fie să-i încurce efi­ci­ent pe cei care o dețin, atunci când aceș­tia proveneau din alte partide. Spre deo­sebire de PSD, atât CDR, cât și, într-o mă­sură mai mică, PDL și-au promovat clie­n­tela de partid fără să ia în calcul acest ele­ment esențial. Au numit o mulțime de di­rectori sau președinți de consilii de admi­nistrație care s-au dovedit a fi doar niște simple marionete manevrate de rețelele de influență interne din organizații. Cum nici păcatul omenesc al corupției nu i-a ocolit pe o parte dintre ei, impactul public a fost, previzibil, dezastruos. Așa se face că, deși în materie de corupție pesediștii sunt cu cel puțin un ordin de mărime pes­te oamenii din alte partide, abilitatea cu care acționează, amploarea rețelelor în in­teriorul cărora operează și agresivitatea cu care își atacă adversarii fac ca blamul să ca­dă într-o măsură disproporționat de ma­re mai degrabă asupra acestora din urmă. În cel mai bun caz, această percepție pu­blică distorsionată ajunge la bine cu­nos­cuta marotă: toți sunt la fel! Ceea ce este, evident, total inexact. Un important lider politic român descria de o manieră me­mo­rabilă diferența: PDL a făcut rău, atunci când acest lucru s-a întâmplat, mai ales din prostie sau din incompetență. PSD es­te însă competent în a face rău. //