De același autor
În 2010, adevărata provocare pentru Traian Băsescu şi PD-L e, fără îndoială, recuperarea liberalilor.
În noul an, miza politică principală pentru Traian Băsescu va fi probabil recuperarea liberalilor.
S-a încheiat pe 31 decembrie 2009 un deceniu care a început cu destrămarea Convenţiei Democrate şi decesul de facto al PNŢ-CD şi se sfârşeşte prin realegerea lui Traian Băsescu pentru un nou mandat prezidenţial la Cotroceni. În primul deceniu postcomunist, CDR, al cărui nucleu principal era format de cele trei partide istorice româneşti, a reprezentat principala replică politică la PDSR, partidul înfiinţat de Ion Iliescu pe ruinele structurilor de cadre ale defunctului PCR. Dispariţia sa a debalansat total echilibrul politic autohton, lăsând PSD (între timp, Adrian Năstase făcuse un rebranding al fostului PDSR) să domine autoritar peisajul politic românesc.
Abia în 2004, odată cu apariţia Alianţei D.A. dintre PNL şi PD, ai cărei principali artizani au fost Valeriu Stoica, Theodor Stolojan şi Traian Băsescu, s-a ajuns din nou într-o situaţie de echilibru relativ, cu doi poli majori şi alte câteva formaţiuni într-un pluton secund. Nu pentru multă vreme. În 2007 s-a destrămat şi Alianţa D.A., iar de atunci am avut trei ani de convulsii politice şi de confuzie, care au atins apogeul în 2009. E adevărat, au fost în joc, în mai mare măsură ca oricând altădată, interese financiare şi politice imense. Însă dincolo de asta, încărcătura emoţională care a marcat în toate dimensiunile sale scrutinul prezidenţial a depăşit probabil ca intensitate tot ceea ce am trăit în cele două decenii cu alegeri libere.
Unii vor spune, privind în trecut, că am mai avut parte şi altă dată de tensiuni politice la cote maxime. În 1996 sau 2004, de exemplu. Diferenţa majoră e că atunci apele erau mult mai clar despărţite. Se ştia foarte limpede cine şi în ce tabără se plasează. Aveam, pe de o parte, PDSR / PSD, care absorbise aparatul de stat şi care era văzut în continuare de mulţi drept moştenitorul fostelor structuri comuniste, şi, de cealaltă parte, alianţe teoretic „de dreapta“. De cealaltă parte a baricadei se plasa şi cea mai mare parte a elitelor intelectuale, a jurnaliştilor (chiar dacă, de pildă, în 2004, nu doar serviciile publice de radio şi televiziune, ci şi o bună parte din mass-media private se aflau, ca instituţii, sub controlul regimului Năstase) şi a societăţii civile autentice.
Lucrurile nu au mai stat deloc la fel din 2007 încoace. Frontul anti-Băsescu a fracturat zonele nonpolitice tradiţional opuse PSD şi a inoculat în spaţiul public, prin pârghii mediatice, o tensiune şi un discurs agresiv demolator fără egal din ‘90 încoace. Că o parte semnificativă a clasei politice şi a establishmentului s-a simţit iritată, dacă nu ameninţată de-a dreptul, de Traian Băsescu nu e neapărat un fapt surprinzător. Reactivarea DNA şi a Parchetului General pe dosare „sensibile“, predarea către CNSAS a dosarelor Securităţii, condamnarea în parlament a comunismului şi, nu în ultimul rând, declaraţiile sale publice corozive sunt tot atâtea explicaţii.
Dar de ce s-a întors împotriva sa o parte importantă dintre foştii săi susţinători? Iată o întrebare cu un răspuns mai complicat. În ce măsură e responsabil linşajul mediatic la care a fost supus preşedintele, cât este el însuşi de vină? Pentru că trebuie spus că, în ciuda opţiunilor sale strategice în general corecte, Traian Băsescu a făcut şi câteva greşeli tactice costisitoare în plan politic. Un exemplu e decizia de a sprijini candidatura fiicei sale mai mici la alegerile europarlamentare. Poate că într-un context politic obişnuit evenimentul ar fi rămas mai degrabă în zona monden-politică. Însă, în climatul electoral exploziv din 2009, întâmplarea a oferit un excelent teren de atac adversarilor şefului statului şi i-a pus în dificultate pe aliaţii săi. Cert e că demonizarea preşedintelui a avut efect. Poate nu atât de mult cât sperau adversarii săi, dar a prins. Teme evident absurde, precum cea a pericolului instaurării dictaturii, au fost abil inoculate opiniei publice, au creat o stare de spirit potrivnică în ceea ce îl priveşte.
Cu acest tip de atitudine remanentă ostilă, chiar dacă probabil mai ponderată, va trebui să se confrunte şeful statului şi de acum înainte. Mass-media care îi sunt ostile nu vor dispărea peste noapte. Vestea bună pentru preşedinte este aceea că este grav afectată credibilitatea acesteia. Şi un bonus: principalii săi adversari politici sunt, deocamdată, debusolaţi. Nici Mircea Geoană şi nici Crin Antonescu nu par să-şi fi revenit după înfrângere. În plus, maniera în care s-au comportat după 6 decembrie îi plasează pe amândoi în categoria jucătorilor politici de calibru mic, incapabili să iasă din zona frustrărilor resentimentare mărunte. Însă această stare de graţie nu poate dura multă vreme. Situaţia economică a ţării e încă critică, iar dacă aici lucrurile nu se mişcă în direcţia pozitivă, în lunile următoare erodarea încrederii în guvern ar putea atinge nivelul de avarie la jumătatea lui 2010.
În plus, starea de incertitudine şi de tensiune din PSD nu poate ţine multă vreme. Un partid de această dimensiune nu-şi poate pur şi simplu permite să continue multă vreme având în frunte un lider devenit între timp subiectul preferat al bancurilor şi ironiilor politice. Or, dacă Traian Băsescu şi guvernul Boc vor mai beneficia o perioadă de previzibila luptă internă pentru putere din interiorul partidului, după ce lucrurile se vor fi limpezit, probabil la viitorul congres, noua conducere va încerca să se definească printr-o ofensivă politică de proporţii împotriva puterii, utilizând între altele pârghiile de influenţă considerabile pe care PSD le deţine asupra multor structuri sindicale. Nimic surprinzător. Într-o formă sau în alta, mai eficient sau mai neinspirat, PSD rămâne adversarul politic tradiţional al actualei puteri.
În 2010, adevărata provocare pentru Traian Băsescu şi PD-L e, fără îndoială, însă alta: recuperarea liberalilor. Nu întâmplător, chiar şi după puzderia de jigniri, între care multe grobiene, lansate de conducerea PNL, preşedintele a ţinut să precizeze încă o dată, la învestirea noului guvern, că uşa rămâne deschisă pentru liberali. Reconcilierea dintre cele două tabere nu are doar o valoare strict aritmetică, din punctul de vedere al logicii parlamentare. E vorba de mult mai mult de atât. Miza e refacerea simbolică a taberei anti-PSD care a definit fundamental spaţiul politic românesc până în 2007. Clivajul de atunci a minat fundamental acţiunea politică, a fracturat societatea civilă şi a decredibilizat-o, a favorizat alunecarea mass-media în logica derizoriului şi a propagandei primitive.
Problema e că actuala conducere PNL structurată în jurul binomului Antonescu–Orban se complace în zona retoricii şi a acţiunii meschin resentimentare, rămânând la nivelul miuţei politice, deşi interesele pe termen lung şi logica politică ar trebui să îndrepte partidul într-o cu totul altă direcţie. Va găsi PNL în 2010 resursele interne să iasă din această fundătură, promovând o altă garnitură de lideri? Iată una dintre întrebările fundamentale pentru scena politică românească din 2010. //
