De același autor
Partidul de guvernamant dispune de atuuri formidabile, aproape fara egal din 1992 incoace: 80 la suta dintre primari, un control extins asupra majoritatii canalelor media - mai ales in provincie, un sofisticat aparat de analiza politica si sociologica coordonat de ministrul Vasile Dancu, un urias corp de activisti disciplinati si bani, foarte multi bani.
Desi lumea in Bucuresti nu realizeaza, in multe orase mici pare aproape o ciudatenie sa faci politica intr-un partid de opozitie. In cel mai bun caz, unii oameni de afaceri locali, sufocati de presiunile administratiei PSD, incearca sa ajute cat de cat financiar opozitia, solicitand insa insistent ca totul sa fie absolut discret.
Nu e deloc o precautie inutila, pentru ca in judete precum Bacau sau Vrancea putinele publicatii inca independente sunt citite in fiecare dimineata cu atentie, pentru ca, Doamne fereste!, nu care cumva sa scape anunturi publicitare platite fara ca astfel de clienti inconstienti sa nu sufere cuvenitele consecinte.
Masinaria politica a PSD se pregateste in principiu de o lunga guvernare. Pentru a evita dezagreabila impresie de dezechilibru accentuat in politica romaneasca, care starneste ingrijorare mai ales pe plan extern, se lucreaza intens in culise la elaborate variante de simulare a unui spectru politic mai colorat. Asa se face ca surse din partidul de guvernamant vorbesc deja de o reactivare a unui partid ecologist satelit al Palatului Victoria, cu o posibila varianta alternativa manevrata dinspre Cotroceni.
Modelul trebuie sa fi fost strategia utilizata la Moscova de Vladimir Putin, care a creat deja “clone politice” pentru mai toate partidele care ar putea eventual sa-l incurce la viitoarele alegeri.
In paralel, dirijori de culise precum Viorel Hrebenciuc si-au plasat deja oameni apropiati chiar in conducerea unor organizatii locale ale principalelor formatiuni din opozitie.
Asistam de fapt la agregarea accelerata a unui establishment politic intern asezat, in care liniile de demarcatie doctrinare din zona afacerilor se estompeaza in ritm accelerat in fata pragmatismului financiar.
E si imposibil sa fie altfel intr-o tara in care, datorita manierei in care este structurat mediul economic si a consumului intern ramas extrem de scazut, se pot face bani cu adevarat doar in relatia cu statul.
In ciuda acestui tablou, aparent atat de linistitor, premierul Adrian Nastase pare surprinzator de incordat. Furnizor de gafe in serie in ultimul timp, risca nu numai sa-si demoleze imaginea publica printr-o cavalcada de declaratii neinspirate cu conotatie sexuala, dar sa-si erodeze si capitalul sau cel mai important: relatia cu Bruxellesul si Washingtonul.
Poza europeana a premierului, acceptarea sa fara rezerve in cercurile politice internationale importante, atuul sau de baza in disputele cu presedintele Ion Iliescu si opozitia nu mai par, iata, subiecte in afara oricarei discutii.
Dar de ce este Adrian Nastase atat de nervos? E vechea poveste cu “hainele cele noi ale imparatului”. Pentru ca aparenta stabilitate politica si institutionala din Romania e doar expresia consolidarii la nivel national a unui sistem de tip mafiot extins.
Procesul de consolidare a unor baroni locali PSD si criza din sanatate nu sunt nimic altceva decat expresia acestei realitati politice dezarmante. Cu cat presiunea din afara devine mai mare - cum altfel sa fie acceptata Romania in clubul democratiilor occidentale?! -, cu atat e mai incapabil primul ministru sa ofere o reactie adecvata.
Prins el insusi in plasa unor cercuri clientelare din partid, pe care nu le poate clinti din loc, Adrian Nastase vede aproape cu disperare cum marja sa de joc se ingusteaza dramatic. Premierul nu e in stare sa miste din loc un personaj total compromis public ca Marian Oprisan, ce sa mai vorbim de atacuri impotriva unor “piese grele” ca Miron Mitrea sau Dan Ioan Popescu?
Guvernul Nastase a fost acceptat fara rezerve in exterior nu pentru ca Mircea Geoana, Ioan Rus sau Mihai Tanasescu sunt oameni inteligenti, civilizati si simpatici, desi acest lucru ajuta evident la stabilirea contactelor, ci pentru ca se asteapta sa asigure in Romania un mediu politic, economic si social compatibil cu standardele europene. In care exista evident si destula coruptie, dar nu avem situatia absurda in care varful sistemului politic e construit pe coruptie.
Cu astfel de parteneri poti face fara probleme afaceri, dar nu ii poti primi in casa. Asa ca, pe masura ce interesul extern pentru integrarea tarii in structurile euroatlantice creste, cresc si presiunile pentru igienizarea structurilor politice si administrative din Romania.
Liderii partidului de guvernamant reactioneaza fata de criticile venite dinspre opozitie si opinia publica, atatea cate mai razbat prin blocajul mediatic PSD, fie agresiv si primitiv, acuzandu-i pe cei in cauza ca de fapt se opun “interesat” luptei impotriva coruptiei, fie mai inteligent, asa cum face si presedintele Iliescu, care infiereaza si el de cate ori poate fenomenul de pe pozitia unuia care are avantajul de a fi fost permanent considerat, in general, “sarac si cinstit”.
Chiar si in forma sa limitata si nefunctionala, mult discutatul pachet anticoruptie, trecut recent prin Parlament, nu a aparut ca expresie a unei vointe politice autentice la varf, pentru ca guvernul ar fi dorit el insusi sa actioneze impotriva unui fenomen periculos pentru societatea romaneasca, ci ca urmare a presiunilor venite din exterior, dinspre NATO si Uniunea Europeana.
Intr-un fel, s-a ajuns la scadenta. Punctul vulnerabil al partidului de guvernamant, incapacitatea sa structurala de a lupta impotriva coruptiei generalizate, are toate sansele sa gripeze un mecanism ce pare altfel foarte bine pus la punct. Combinatia de accelerata eroziune interna si presiuni externe ar putea opri in mod neasteptat marsul sau triumfal, cu beneficii probabile pentru opozitie. Problema este ca asta nu inseamna neaparat ca problemele coruptiei din tara ar fi pe cale de rezolvare.
