De același autor
Distorsiunea mediatica majora introdusa mai ales de presa araba a lasat in mod eronat impresia ca acest lucru ar fi posibil. Ramane totusi speranta ca Statele Unite si Marea Britanie vor esua in administrarea post-Saddam a Irakului. Adica vor pierde pacea si “pariul irakian”.
Un excelent articol publicat recent de Thomas Friedman in The New York Times identifica din acest punct de vedere un obstacol mult mai dificil de trecut decat regimul opresiv instituit de fostul dictator de la Bagdad: “Saddamismul”. Adica acele convingeri adanc inradacinate in mentalul colectiv din lumea araba care fac din demnitatea arabilor si definirea lor identitara prin opozitie fata de Occident o cauza infinit mai importanta decat libertatea, democratia si modernizarea.
De la fata locului ziaristul american consemneaza aceasta realitate tulburatoare care ne face sa ne reintoarcem o data in plus la celebra teza a lui Samuel Huntington privind “falia civilizatiilor”. “Nu va puteti imagina cata dezamagire a provocat unor elite arabe constatarea ca irakienii par sa prefere eliberarea de catre americani regimului opresiv impus de Saddam.”
Mass-media arabe au amplificat pana la paroxism astfel de frustrari istorice, alegand neechivoc stindardul cauzei panarabe in dauna standardelor deontologice profesionale uzuale. Un occidental rezident de multa vreme in Cairo facea o observatie interesanta: “Oamenii de aici, cu precadere cei apartinand claselor favorizate care privesc canalele de televiziune arabe transmise prin satelit, sunt mult mai dezinformati decat ne imaginam noi”.
Media araba transmite in general publicului doar ceea ce acesta vrea sa afle si acest tip de naratiune nu se va schimba oricate informatii si imagini s-ar primi de pe front din partea cealalta. Prin noile canale mediatice de tip “Al Jazeera” sau “Abu Dhabi TV” lumea araba isi amplifica obsesiv deja existentele convingeri-sablon privind Occidentul, largind periculos o prapastie deja uriasa.
Teoria complotului universal impotriva arabilor, de regula orchestrat de sionisti, e folosita din plin pentru a argumenta orice afirmatie, oricat de absurda ar parea aceasta. La o recenta emisiune Panorama de la BBC pe tema razboiului din Irak un jurnalist arab sustinea cu convingere ca pana si relatarile aliatilor despre asa numitul “friendly fire” (atacarea din eroare a propriilor pozitii) nu sunt nimic altceva decat minciuni menite sa-i umileasca pe arabi, lasand sa se inteleaga ca acestia nu ar fi in stare sa doboare ei insisi avioane sau elicoptere inamice.
Putinii intelectuali lucizi din lumea araba, care sustin ca popoarele lor ar trebui sa se concentreze, asa cum s-a intamplat in anii ‘70 cu unele tari din Asia de Sud-Est, pe gasirea unor solutii de dezvoltare viabile in regiune mai degraba decat pe cautarea obsesiva a unor vinovati externi pentru a-si masca de fapt propria lor neputinta, sunt intr-o coplesitoare minoritate.
Deocamdata, metoda sigura, simpla, verificata, de a rezolva toate frustrarile din lumea araba ramane aceea de a da vina, ca de obicei, pe americani.
Paradoxal insa, “Saddamismul” nu este deloc specific doar lumii arabe. Intr-o forma probabil ceva mai atenuata el bantuie bine mersi si prin Europa, amplificat de o maniera aproape iresponsabila de politicieni oportunisti, cineva ii numea foarte potrivit “operatori politici”, de genul celor din Franta sau Belgia, pentru a cita cele mai proeminente exemple.
“Intelegerea lumii este simpla: Washingtonul e intotdeauna vinovat, obligatoriu vinovat; adversarii sai sunt intotdeauna victime, obligatoriu victime. Daca refuza sa se angajeze intr-o operatiune umanitara, americanii sunt stigmatizati pentru lipsa de zel in ajutorarea infometatilor si persecutatilor. Daca se angajeaza, sunt acuzati de complot impotriva restului planetei.”
Aceste aprecieri nu au fost scrise zilele trecute pe valul emotiilor si demonstratiilor antirazboinice si nici nu apartin vreunui exponent al liniei conservatoare care sprijina administratia Bush. Ele apartin unui francez, cunoscutul eseist si politolog Jean-François Revel, si sunt extrase din ultima sa carte, Marea Parada, aparuta in anul 2000, atunci cand la Casa Alba era Bill Clinton, un presedinte considerat perfect acceptabil si la Paris, si la Berlin.
Lectura volumului cu pricina poate fi extrem de utila pentru oricine incearca sa inteleaga motivele profunde ale isteriei antiamericane din Europa, motive care au legatura doar in mica masura cu razboiul din Irak. Analiza detaliata intreprinsa de Jean-François Revel identifica cel putin doua izvoare distincte, care se intalnesc in privinta rezultatelor. “Primul este nationalismul ranit al fostelor mari puteri europene. Al doilea este ostilitatea fata de societatea liberala a fostilor partizani ai comunismului.” Frustrarile majore deja acumulate sunt in continuare alimentate si intarite de cele mai diverse si neasteptate motivatii. In 1997, Jacques Toubon, ministrul francez al Justitiei la acea vreme, declara saptamanalului US News and World Report ca “folosirea dominanta a limbii engleze pe Internet este o noua forma de colonialism”.
Intr-un articol din Wall Street Journal marele campion de sah Gary Kasparov crede si el ca asistam la efectele unui proces amplu si de lunga durata care a modificat insasi textura societatii occidentale. “Jurnalistii si comentatorii politici remarca in mod constant paleta demografica larga a segmentului de populatie care se opune razboiului din Irak. Cum ar putea sa se insele o astfel de miscare larga, in care stau alaturi oameni de afaceri si adolescenti cu cercei in nas, se intreaba acestia. In fapt, nici scara, nici caracterul eterogen al miscarii in cauza nu ar trebui sa surprinda. Milioane dintre ei au fost expusi in scoli aceluiasi tip de inexactitati istorice intarite de mass-media de stanga, ceea ce a condus la crearea unei largi si periculoase coalitii care se opune adevaratei libertati si justitii sub stindardul apararii unor drepturi ale omului virtuale, in timp ce drepturile omului din lumea reala sunt grosolan violate.”
Americanii spera ca transformarea in bine a Irakului ar putea rupe acest cerc vicios. Un pariu cu miza globala. Care sunt sansele de reusita ? E greu de spus. Dincolo de urmarirea unor interese foarte concrete in regiune, iata tocmai s-a descoperit ca rusii l-au alimentat constant pe Saddam Hussein cu informatii secrete in ultimul an, diferenta fundamentala intre punctul de vedere al Washingtonului si cel popular in Europa este ca americanii cred ca, cu toate riscurile, trebuie incercata fortarea cercului vicios al “Saddamismului”, de unde si interventia militara in Irak. Ceilalti cred, probabil naiv, ca lucrurile se vor rezolva de la sine. Intr-un context oricum complicat datorita semnificativelor fracturi etnice si confesionale existente pe teren, stacheta e deliberat ridicata foarte sus pentru Statele Unite. Tocmai pentru a putea pune cat mai repede in discutie capacitatea americanilor si britanicilor de a schimba dinamica economica si sociala in regiune.
Un “analist” din Iordania declara pentru BBC ca doar atunci cand va vedea instalat la Bagdad un guvern ales democratic de catre irakieni va fi dispus sa acorde ceva credit Washingtonului.
Problema este ca un astfel de regim nu exista nicaieri in lumea araba. Peste tot puterea e detinuta de conduceri autocrate si ineficiente care au facut ca de zeci de ani intreaga regiune sa se afunde tot mai mult intr-o profunda criza economica si sociala. “Saddamismul” impregnat profund nu numai in constiinta lumii arabe face ca multi sa doreasca esecul operatiunii de constructie a unui model irakian pentru lumea araba. De-abia atunci prognozele nu tocmai optimiste ale lui Samuel Huntington se vor implini in buna masura. Un cost greu de evaluat, pe care mult prea numerosii “operatori politici” de circumstanta, preocupati doar de marunte agende personale, nu par sa-l ia deloc in consideratie.
