Putin, luptătorul contra „Occidentului decadent“

Realitățile de pe actuala hartă geo^­po­li­tică a lumii îi fac pe mulți să facă tri­mi­tere la un celebru schimb de replici din campania prezidențială americană din 2012, dintre Barack Obama și Mitt Rom­ney. Atunci, președintele în funcție a lu­at în derâdere opinia lui Romney care ve­dea în Rusia principala provocare geo­po­li­tică pentru America. În opinia lui Ba­rack Obama, pentru care Rusia nu era n­imic altceva decât o putere regională în declin, afirmația acestuia era doar o reminiscență a perioadei Războiului Re­ce, fără acoperire în realitate. Or, iată că astăzi nimeni nu mai ia în râs analiza de atunci a lui Mitt Romney. Din contra.

Și, cu toate acestea, dacă citești co­men­ta­riile pro-Trump ale suporterilor aces­tuia, inclusiv ale românilor care trăiesc în America, această idee nu s-a eva­po­rat cu totul. O parte dintre ei consideră puțin sau chiar deloc relevante simpatia lui Donald Trump pentru Vladimir Putin și refuzul acestuia de a condamna, de pil­dă, bombardamentele din Alep sau ata­curile cibernetice asupra bazei de da­te a Partidului Democrat, de care Mos­co­va se face responsabilă. Unul dintre mo­tive fiind, în mod ironic, același invocat chiar de către Barack Obama, pe care ei îl detestă profund: Rusia este o putere în declin. Unii avansează chiar și termene: Rusia „e terminată în cinci ani“.

Problema e că antipatia enormă față de Hillary Clinton, văzută drept o con­ti­nua­toare a liniei politice Obama, îi face pe cei în cauză să confunde dorințele cu rea­litatea. Rusia câștigă teren pe toate fronturile. Își consolidează poziția în Ori­entul Mijlociu, prin prezența și acțiunile militare din Siria. Își repoziționează o par­te a arsenalului militar în zone din ime­diata vecinătate a unor state NATO, pre­cum Polonia și țările baltice. Apoi, Mos­cova și-a extins considerabil colabo­ra­rea militară cu China, împreună cu care a organizat recent manevre navale în Ma­rea Chinei de Sud, după ce anul tre­cut au avut loc unele similare chiar în Me­diterană.

Dar, dincolo de asta, poate cea mai im­portantă este dimensiunea simbolică, sfi­da­rea pe față a Occidentului, în special a Statelor Unite, cu un impact global ime­diat și concret. Aflat la Beijing, pre­șe­din­tele filipinez Duterte, după ce a anunțat cu pompă „despărțitea de America“ („Goodbye America, hello China!“), a plu­sat, spunând: „Și poate voi merge de ase­menea în Rusia să discut cu Putin și să-i spun că acum suntem trei îm­po­tri­va lumii: China, Filipine și Rusia“. Trebuie spus că Filipine erau considerate până la Duterte unul dintre cei mai im­por­tanți aliați din Asia ai Washingto­nu­lui, americanii având o prezență militară semnificativă în țară. Apoi, iată, avem o altă știre doar aparent minoră: Burundi a decis să nu mai recunoască Tribunalul Penal Internațional și se așteaptă ca și alte state din Africa să facă același lu­cru. Toate aceste lucruri păreau de ne­con­ceput până de curând, într-o lume în care influența occidentală era una ma­joră, și e un semnal că sfidarea lui Putin are și o dimensiune ideologică im­por­tan­tă, punând în discuție principiile și va­lo­ri­le care stau la baza democrației liberale.

După cum remarca Wall Street Journal, aceasta din urmă are acum o competiție redutabilă în plan ideologic. Al cărei pur­tător de stindard este Vladimir Putin, ca­re, din convingere sau din interes, este văzut drept „un campion al salvgardării valorilor naționale și a celor creștine, un scut împotriva liberalismului decadent, mai preocupat de chestiunea toaletelor pentru transsexuali decât de pierderea identității datorită migrației sau de pro­tejarea intereselor sale vitale“. Iar ca do­va­dă că ne aflăm într-un punct de coti­tu­ră, acest tip de discuție a devenit tot mai frecventă. Pe 19 octombrie, fostul se­cretar general NATO Javier Solana și Strobe Talbott, fost secretar de stat ad­junct al Statelor Unite, publicau în The New York Times un articol cu titlul sem­nificativ Declinul Occidentului și cum poa­te fi oprit.

Numai că, dacă diagnosticul este corect, o bună parte dintre soluțiile sugerate merg exact pe linia celor care ne-au dus la situația actuală și care relevă fap­tul că în confruntarea cu Rusia, de exem­plu, problema Occidentului nu e lip­sa resurselor, ci paralizia politică, caco­fo­nia introdusă de numeroasele agende con­tradictorii, parte politice, parte din so­cietatea civilă, care afectează letal capacitatea acestuia de a contracara agre­siunea Moscovei în plan militar, po­li­tic, mediatic. Cât despre ideea prăbușirii ine­rente și apropiate a Rusiei, aceasta este una fantezistă, care judecă situația de acolo prin prisma unor elemente re­levante doar pentru democrațiile li­be­rale. Regimurile dictatoriale sau auto­ri­ta­re, Coreea de Nord este un caz extrem, reușesc să se mențină la putere, prin represiune, chiar și atunci când se con­fruntă cu crize economice profunde.