Resentimente istorice și dinamici geopolitice

„Un Bruxelles triumfător compară Brexit cu cel de-al Treilea Reich“, titrează un comentariu apărut vinerea trecută în sec­țiunea de opinii din The Telegraph. Au­to­rul citează dintr-un alt co­mentariu, semnat de Giles Merritt, președintele fon­dator al think-tankului Friends of Europe (con­si­derat de către Evans-Prit­chard un fel de Înalt Prelat al ortodoxiei UE), pe web­site-ul organizației. Aser­țiu­nea, fără îndoială șocantă, trebuie văzută în context. Giles Merritt plecând de la observația, în mare parte adevărată, că maniera în care decurg până acum ne­go­cierile legate de Brexit ilustrează enorma forță a Uniunii Europene. „Mulțumită Brexit-ului, valoarea proiectului eu­ro­pean apare în adevărata sa lumină.“ Un element pe care el îl consideră la fel de re­levant, din punctul de vedere al istoriei ve­chiului continent, precum apariția celui de-al Treilea Reich sau Revoluția Rusă.

Din perspectiva britanică, mai ales printre adepții Brexit-ului, astfel de enunțuri ilus­trează, din nou nu fără temei, intenția re­lativ larg răspândită la Bruxelles, adesea chiar exprimată deschis, de a face din procesul de desprindere a Marii Britanii de UE un caz școală de „pedeapsă disci­pli­nară“ aplicată unui fost membru rebel. Or, când o astfel de viziune devine do­mi­nantă, interesul și atenția acordate rela­ții­lor viitoare dintre Uniune și o țară de pes­te 60 de milioane de oameni, a doua eco­no­mie din Europa după Germania, un stat-cheie în arhitectura de securitate con­tinentală și globală, capătă un rol peri­feric. Așa că, de o parte și de alta a Ca­na­lului Mânecii, frustrările, resentimentele se amplifică și se acu­ti­zea­ză. În unele cercuri politice și intelectuale, ideea de „a-și lua revanșa“ nu doar față de britanici, ci și față de anglo-saxoni în general a devenit aproape ire­zis­tibilă după Brexit.

Entuziasmul lui Merritt privind forța nestăvilită a proiectului european ar tre­bui privit cu precauție. E suficient să amintim o declarație recentă a premierului polonez, care într-un interviu radio a susținut că țara sa ar fi îndreptățită să ceară Germaniei despăgubiri pentru pier­derile suferite în cel de-Al Doilea Răz­boi Mondial. În fapt, este un déjà vu, în timpul crizei datoriilor Greciei am auzit ace­leași tip de declarații și la Atena, care vin pe fondul conflictului acut care există în acest moment între Varșovia și Berlin, direct și via Comisia Europeană. Iar re­la­țiile cu Ungaria sunt la fel de dificile, ca să folosim un eufemism. O lectură a co­men­tariilor care însoțesc articole precum cele referitoare la Brexit sau cel publicat de Financial Times sâmbăta trecută des­pre pretențiile Poloniei față de Germania este extrem de instructivă, dar, în egală măsură, și extrem de deprimantă. Vedem cum ies la suprafață, în valuri, resen­ti­mente istorice pe care le credeam în­gro­pate. Englezii regretă că au contribuit la eliberarea Franței și, în general, a Europei de ocupația nazistă.

Iar toate aceste evoluții au consecințe. Si­gur, multe dintre deciziile politice luate la Varșovia sau Budapesta sunt criticabile, dar cel puțin la fel de discutabile sunt și demersurile Bruxellesului de a încerca să impună în Est politici precum legiferarea căsătoriilor gay sau abordările în materie de migrație, fără a ține cont de condițiile și sensibilitățile locale. În plus, preco­ni­za­ta formulă a unei Europe cu două viteze, indiferent de maniera în care va fi ea îm­pa­chetată, alimentează resentimente în Est, riscă să creeze o falie tot mai adâncă între cele două spații de pe continent.

Prin această lupă nouă, a unei lumi în prefaceri profunde, în care vechile cer­titu­dini pur și simplu se evaporează, ar trebui să privească și România evoluțiile din Europa, inclusiv din imediata noastră ve­ci­nătate. De exemplu, ceea ce se întâmplă în Balcani, unde Moscova a mers până în­tr-acolo încât să orchestreze o încercare de asasinat a premierului din Muntenegru pentru a împiedica integrarea țării în NATO. Din același motiv ar trebui să pri­vim cu alți ochi, foarte diferiți de cei de acum 7-8 ani, și alte evoluții, precum con­solidarea militară a Rusiei în Marea Neagră sau decuplarea accelerată a Turciei de spa­țiul occidental, inclusiv de NATO. La fel, apropierea tot mai pronunțată a Ungariei de Rusia, fapt care a ajuns să stârnească îngrijorare la sediul NATO privind posibile „scăpări de informații“, sau acaparea de către Moscova a unor cercuri politice și structuri economice importante în Bul­ga­ria schimbă semnificativ peisajul geo­po­litic european, chiar dacă o reașezare a sfe­relor de influență de pe continent nu pare neapărat probabilă. Problema e că pentru marea majoritate a politicienilor și mass-media din România lucrurile par înghețate într-o fotografie euro-atlantică și euro­pea­nă care a devenit între timp una tot mai difuză.