Retragerea americană din Afganistan: întrebări, posibile răspunsuri, consecințe

„Ai avut posibilitatea să alegi între război și dezonoare. Ai ales dezonoarea și vei avea război” scrie în debutul unui articol, cu titlul semnificativ „Momentul Chamberlain al lui Biden în Afganistan”, publicat de un reputat analist american, Walter Russell Mead, în Wall Street Journal. Sunt cuvintele adresate de Winston Churchill lui Neville Chamberlain în urma acordului de la München, cuvinte care, în opinia lui W.R. Mead, au în aceste zile „un ecou sumbru la Washington”, acum când asistăm la „cea mai devastatoare lovitură pentru prestigiul american de la căderea Saigonului”.

Ceea ce s-a întâmplat recent în Afganistan va avea, cu siguranță, reverberații majore pe plan mondial și consecințe semnificative, din păcate, în principal negative, inclusiv în ceea ce ne privește. O analiză de fond trebuie să plece de la un număr de întrebări importante. A fost retragerea neapărat necesară? Apoi, indiferent de răspuns, cum e posibil să fi fost gestionată atît de catastrofal de către administrația Biden și amplul aparat guvernamental de la Washington, presupus bine informat și competent? Și care va fi impactul global al retragerii mai ales din perspectiva competiției geopolitice cu China, dar și a celei cu Rusia și a relațiilor SUA cu aliații din Europa și Asia? Dacă în privința primei întrebări părerile sunt împărțite, în Statele Unite în ceea ce privește aprecierile privind maniera în care aceasta s-a realizat există un consens general. Chiar și mass- media liberale, de la CNN la The New York Times, de regulă extrem de protectoare față de Joe Biden, au fost destul de critice. La fel și aliații tradiționali ai SUA care se declaraseră inițial foarte încîntați de schimbarea „benefică” de la Casa Albă după plecarea lui Donald Trump.

Din perspectivă logistică, financiară, costuri umane, prezența americană în Afganistan era relativ minoră, circa 3500 de militari. Practic bătălia cu talibanii o dădeau trupele afgane cu suport logistic și de intelligence american. O situație oarecum similară cu cea din arealul kurd din Irak și Siria, deși kurzii reprezintă o forță semnificativ mai motivată și mai eficientă decît trupele de acum defunctului guvern Ghani din Afganistan. După cum subliniază și generalul H.R. McMaster, fost consilier pentru securitate națională în administrația Trump, într-un articol publicat în Wall Street Journal, retorica și cu trimitere la terminarea „forever wars”, utilizată și de Trump, și de Biden ca argument pentru retragerea totală, are doar rațiuni strict de politică internă și ignoră atât lecția servită de retragerea grăbită din Irak, care a dus la apariția și expansiunea explozivă a ISIS în Irak și Siria, cât și noul context geostrategic al competiției cu China. În opinia autorilor, o prezență minimală americană în zonă, cu menținerea controlului asupra bazei aeriene de la Bagram, ar fi adus beneficii majore din punctul de vedere al gestionării amenințării teroriste, cît și din cel al contracarării influenței chineze în zonă, în special prin prisma relațiilor strînse ale Beijingului cu Pakistanul. „Autoproclamații strategi de la Washington descriu retragerea SUA din Afganistan ca una necesară din perspectiva competiției geopolitice cu China. Dar refuzul de a oferi poporului afgan sprijinul necesar pentru a opri o catastrofă umanitară încurajează China, Rusia și alți adversari dornici să proclame SUA drept un partener nesigur și o putere în declin”.

Deși critică virulent maniera în care administrația Biden a gestionat retragerea din Afganistan, mai ales faptul că s-a luat decizia stranie de a se retrage militar, un exemplu fiind abandonarea bazei aeriene de la Bagram, înainte de a realiza retragerea din țară a cetățenilor americani, dar și a afganilor care au colaborat cu Statele Unite, o bună parte a opiniei publice aprobă în sine decizia de a pleca de tot din Afganistan. Problema este că beneficiile reprezentate de relocarea contingentului redus de militari și personal civil din Afganistan sunt mai degrabă simbolice și doar în plan politic intern. În timp ce costurile geostrategice, mai ales din perspectiva competiției cu China, vor fi foarte probabil mult mai consistente.

Un prim aspect este acela că, după cum a arătat ultimul atac terorist asumat de ramura ISIS din Afganistan, riscurile din acest punct de vedere, și pentru SUA, și pentru Europa, vor crește serios, în timp ce capacitatea de supraveghere și colectare de informații care să le contracareze se va diminua. Iar faptul că talibanii au promis că nu vor permite existența unor grupări teroriste pe teritoriul Afganistanului nu are în practică nici o valoare reală. Chiar dacă ar dori să respecte un astfel de angajament, ceea ce este în sine îndoielnic, este puțin probabil să o poată face. Talibanii nu reprezintă o structură unitară, ci sunt un amestec de grupări care pînă acum au fost unite în lupta împotriva prezenței occidentale în țară. Așa că e îndoielnic că o dispoziție de la viitorul guvern de la Kabul va fi urmată întocmai la sute de kilometri distanță. Cel puțin o parte din aceste grupări întrețin, de altfel, legături strînse cu membrii ISIS și Al Qaeda, iar unii au decis chiar să se alăture explicit acestora. „Această retragere haotică, umilitoare crește semnificativ riscul unui atac terorist chiar pe teritoriul american”, este de părere și Ayaan Hirsi Ali, care a cunoscut la modul direct și personal brutalitatea radicalismului islamic. „În afară de faptul că relevă existența unui aparat disfuncțional de politică externă american, din punctul de vedere al serviciilor de informații, Afganistanul este acum o gaură neagră. Statele Unite pierd o sursă-cheie de informații privind activitatea jihadistă”.

Între timp, pe terenul lăsat liber de americani și aliații lor, pe fondul unor imagini cu elicoptere care amintesc de retragerea din Saigon, Rusia și, mai ales, China se pregătesc să intre în scenă, adică, în descrierea din UnHerd, să intre în colaborare cu „monstrul taliban”. Rusia, China, dar și Iranul sunt printre beneficiarii direcți ai ultimelor evenimente. Corespondentul The Independent la Moscova, citat de UnHerd, spune că, deși la Ministerul de Externe Rus se exprimă și unele îngrijorări privind o posibilă recrudescență a terorismului islamic, există și o nedisimulată satisfacție acum, cînd asistă la această înfrîngere a unei ideologii rivale și la erodarea aproape completă a influenței Statelor Unite, la „prăbușirea unui pilon major al politicii externe americane”.

Mai grav este că reacții critice vin din partea celor mai apropiați aliați care contrazic flagrant o declarație a președintelui american, care afirmase la un moment dat „că nu a auzit nici un fel de critici din partea aliaților, ci, din contră, doar aprecieri”. Într-o dezbatere aprinsă care a avut loc în parlamentul britanic au fost exprimate critici extrem de dure la adresa felului în care administrația Biden a organizat retragerea. Iar unul dintre parlamentari, lordul Blencathra, a spus chiar că „s-ar putea ca Biden să fi facilitat dominația globală a Chinei în viitor și să fi provocat astfel sfârșitul democrației liberale occidentale”.

Nu toată lumea împărtășește o astfel de viziune extrem de pesimistă asupra viitorului. De pildă, Robin Niblett, directorul Chatham House, scrie în Foreign Affairs că ”„eșecul din Afganistan nu va șubrezi alianțele Americii". Niblett ar putea să aibă parțial dreptate atunci cînd spune că aliații tradiționali ai Americii știu că Washingtonul are acum mai mare nevoie de sprijinul lor mai mult ca niciodată în această perioadă de mari amenințări globale. În acest context merită de subliniat și un interviu pentru Foreign Policy al generalului Richard Barrons, pînă în 2016 șeful Joint Forces Command al Marii Britanii, unul dintre cei mai apreciați gînditori strategici din Regatul Unit. El avertizează asupra riscului ca, în lumea actuală, dominată de ascensiunea Chinei și de centralitatea Asiei, o lume profund instabilă, inclusiv datorită impactului tehnologiilor digitale, Europa să devină „o victimă strategică globală” dacă va continua să se bazeze exclusiv în materie de securitate pe Statele Unite. „Tocmai am demonstrat în Afganistan, de o manieră mai mult decît explicită, că nu avem nici voința și nici mijloacele să intervenim într-o astfel de circumstanță concretă pentru a ne proteja securitatea, prosperitatea și interesele”. Mesajul fiind acela că „securitatea, prosperitatea și interesele noastre sunt prizonierele politicii interne a Statelor Unite”. Numai că problema este că după decenii de retorică pacifistă și de confort strategic asigurat de umbrela de securitate americană e greu de crezut că opinia publică de pe vechiul continent va fi dispusă să sacrifice o serie de beneficii sociale pentru securitate.

Walter Russell Mead analizează într-un alt articol din Wall Street Journal criza mult mai serioasă de credibilitate relevată de maniera dezastruoasă în care a fost gestionată retragerea. El acuză nu doar acest episod, botezat de cotidianul New York Post „Dumkirk”, ci în general incoerența politicii adoptate timp de două decenii în privința Afganistanului de către ampla mașinărie birocratică de la Washington. „Dezastrul afgan nu creează o criză în privința credibilității militare americane. Observatorii globali informați nu se îndoiesc de determinarea noastră de a riposta în cazul unui atac. Dezastrul alimentează ceva mult mai serios și mai greu de rezolvat: convingerea că SUA nu sunt în stare să formuleze și să implementeze politici funcționale”. Pentru că nimeni nu se aștepta, de pildă, ca administrația Biden să fie nevoită să ceară ajutorul talibanilor pentru a putea evacua cetățenii americani.

Rezultatul fiind acela, crede Walter Russell Mead, că deși alte predicții din istorie privind declinul Americii s-au dovedit greșite „percepția că Statele Unite, pe fondul pierderii stabilității interne, nu mai reușesc să gestioneze coerent evenimentele pe plan internațional, îi determină pe aliați și adversari deopotrivă să ia în considerație în mod serios atunci când iau decizii declinul american”.