De același autor
Politica externa e departe de a ocupa un loc prioritar intre preocuparile romanilor. Chiar si cand vine vorba de "fratii de peste Prut". Dupa cum, desi sunt trimisi militari romani si in Irak, si in Afganistan, cu exceptia familiilor acestora, lumea nu vede in general ceea ce se intampla acolo drept ceva ce ne poate afecta semnificativ. Cu atat mai putin starneste probabil interes spatiul Marii Negre, de care vorbeste acum noul presedinte al tarii.
De altfel, Traian Basescu a si fost ironizat dupa ce a facut referiri publice la viitoarele sale optiuni strategice in acest domeniu. Era vorba de ideea sa ca Bucurestiul sa devina o placa turnanta a intereselor occidentale, in principal americane, in zona riverana Marii Negre, inclusiv in Caucaz. S-a vorbit chiar de o inoportuna si riscanta intoarcere diplomatica spre Est. "Nu este deloc clar de ce Romania ar avea nevoie de o
consolidare speciala la Marea Neagra, de ce ar trebui sa devina buricul acesteia, un fel de far calauzitor care sa opreasca razboiul din Transnistria, sa occidentalizeze Ucraina, sa stopeze conflictul din Nagorno-Karabah si, cine stie, poate chiar sa-i crestineze pe turci", scria Bogdan Chireac in Adevarul, nu cu mult timp in urma. Finalul articolului cu pricina formula chiar un avertisment dramatic: "orice ratacire pe Marea Neagra care ne-ar indeparta de singurul obiectiv cu adevarat important pentru Romania - Europa - este un pericol mortal pentru viitorul a generatii de romani".
E un fel de a spune ca trebuie sa ne vedem lungul nasului si ca nu avem de ce sa ne legam la cap cu proiecte politice care nu ne privesc. Singura ambitie realista ar fi aceea de a ne integra in Europa facandu-ne disciplinat temele pentru 2007 si avand mare grija de a nu irita excesiv unele capitale europene prin relatiile speciale cu Washingtonul. Sunt principii care definesc un fel de diplomatie de "miuta", dominata de obsesia de a temporiza jocul din frica de a nu gresi, mai degraba decat de preocuparea de a lansa initiative, lucru care evident presupune automat si asumarea unor riscuri. Un tip de comportament pe care insa e greu de crezut ca un politician cu temperamentul lui Traian Basescu a avut vreun moment intentia sa-l adopte. Bazandu-se pe proverbialul sau instinct politic, presedintele e evident hotarat sa se miste altfel pe harta diplomatica a continentului.
Cu atat mai mult cu cat exista destule motive sa consideram ca a proceda altfel ar insemna sa ignori modificari de ruptura in evolutiile geopolitice contemporane si sa ratezi oportunitatile pe care acestea le-ar putea deschide la Bucuresti. Ceea ce s-a intamplat in ultima perioada a dat peste cap un tip de echilibru strategic temporar instaurat dupa 1990, la interfata spatiului ex-sovietic cu cel al Uniunii Europene. Daca incapacitatea Rusiei de a impiedica cea mai mare parte a fostelor tari socialiste, inclusiv a celor baltice, sa intre in NATO a sfarsit prin a fi pana la urma acceptata la Moscova, infrangerea simbolica de la Kiev, care nu face decat sa confirme pierderea anterioara de influenta din Georgia, exact in momentul in care regimul Putin tinea sa-si reafirme cat mai vocal ambitiile globale, e o pierdere semnificativa aproape imposibil de acceptat la Kremlin. Pe de alta parte, turbulentele majore din zona Golfului si Orientului Mijlociu fac extrem de importante pentru lumea occidentala securizarea resurselor energetice din zona si asigurarea infrastructurii de transport si distributie a petrolului si gazelor naturale. O provocare deloc simpla, pentru ca incercarile de stabilizare a zonei se lovesc atat de ambitiile Rusiei, care doreste sa mentina statele din Caucaz in sfera sa de control, cat si de asaltul fundamentalismului islamic alimentat, intre altele, din Iran.
Cei care considera ca principalul obiectiv al politicii externe romanesti trebuie sa ramana exclusiv integrarea in UE ignora cel putin trei chestiuni fundamentale. Prima e aceea ca, in stadiul actual, procesul in sine tine mai degraba de domeniul politicii interne. Marile probleme si provocari sunt cele legate de indeplinirea obligatiilor asumate in dosarele de negociere. Al doilea aspect e acela ca intrarea Romaniei in UE nu e doar un scop in sine si nici un punct final. E foarte important ce rol vom juca la Bruxelles, de cata influenta vom dispune pentru a ne promova interesele si daca vom fi cu adevarat implicati in modelarea constructiei europene. In fine, al treilea lucru important de spus e acela ca vom avea capacitatea de a influenta dinamica evolutiilor politice de la Chisinau si de a forta apropierea intr-un fel sau altul a celor doua state romanesti doar daca vom dispune de un capital de influenta semnificativ printre aliatii occidentali.
Or, daca Romania nu are cum deveni peste noapte o putere economica care sa conteze pe continent, pozitia sa geografica si prioritatile geostrategice din acest moment ale aliatilor sai occidentali, mai ales americani, ofera Bucurestiului sansa de a deveni un interlocutor privilegiat in marile capitale ale lumii. Cu alte cuvinte, capacitatea tarii de a-si face vocea auzita cu adevarat in spatiul occidental ar putea tine in mare masura de rolul pe care il vom juca in spatiul Marii Negre. O confirma chiar secretarul general al NATO, Jaap de Hoop Scheffer, care a tinut sa sublinieze recent interesul special al Aliantei Nord-Atlantice pentru regiunea Caucazului. In mod ironic, e foarte posibil ca, dincolo chiar si de asteptarile suporterilor sai cei mai infocati, presedintele Traian Basescu sa imprime nu numai mai multa forta si un plus de dinamism politicii noastre externe, ci si o schimbare majora de directie strategica, in stare, intre altele, sa accelereze semnificativ procesul de apropiere istorica dintre cele doua state romanesti.
