De același autor
Cum era de asteptat, la un an dupa aderarea formala la Uniunea Europeana nimic fundamental nu pare sa se fi schimbat in jurul nostru. In primul rand, pentru ca integrarea in sine e oricum un proces de durata. In al doilea rand, pentru ca legitimatia de acces in clubul cu, acum, 27 de membri nici nu avea cum sa transforme automat Romania in altceva peste noapte. Apartenenta la UE nu ofera nicidecum tarii un catalog de solutii miraculoase la cheie pentru problemele autohtone, ci doar un portofoliu extins de oportunitati, la pachet cu unele constrangeri, trebuie sa recunoastem.
De fapt, in unele privinte, Romania arata chiar mai rau la un an de la aderare. Cresterea economica s-a incetinit, inflatia a depasit prognozele BNR, iar deficitul de cont curent care masoara diferenta dintre sumele in valuta intrate si iesite din tara a atins un nivel ingrijorator, in jur de 20 de miliarde de euro pentru intreg anul. Derapajele populiste, mai ales programul de marire consistenta a pensiilor, au depasit de mult limita de avarie si risca sa dea peste cap in anii urmatori stabilitatea macroeconomica a tarii. Si in plan politic lucrurile stau mai rau. Dupa eliminarea Monicai Macovei din guvern, Ministerul Justitiei a devenit un adevarat etalon de obedienta politica, partidele si parlamentul bat toate recordurile in materie de lipsa de credibilitate si, in opinia multora, actualul Executiv este cel mai slab din 1990 incoace din punctul de vedere al capacitatii de administrare a tarii.
Doar cu cateva luni inainte de sfarsitul anului 2006, inca se mai faceau pronosticuri la Bucuresti: intram sau nu in Uniunea Europeana in 2007? Semnalele neoficiale de la Bruxelles dadeau varianta optimista drept cea mai probabila, dar nimeni nu putea garanta suta la suta ca asa se va si intampla pana la urma. Realitatea e ca pana la urma au prevalat consideratiile politice in fata celor de ordin tehnic. La momentul respectiv, Uniunea nu era deloc in cea mai buna "stare de functionare". Cu Tratatul Constitutional blocat si cu procesul de extindere inghetat, Bruxellesul nu avea in niciun caz nevoie de complicatiile suplimentare pe care amanarea aderarii Romaniei si Bulgariei le-ar fi introdus cu siguranta. Nu era insa un secret pentru nimeni faptul ca, daca ar fi fost intrebati doar expertii de la Comisia Europeana, ei ar fi recomandat ca aderarea celor doua tari sa fie amanata cel putin pentru inca 5 ani.
Aceste lucruri s-au uitat insa repede. Majoritatea politicienilor, in frunte cu liderii liberali, se poarta astazi de parca pe 1 ianuarie 2007 s-ar fi nascut, ca Afrodita, din spuma marii, o alta tara, o alta administratie publica, un alt sistem de justitie, o alta clasa politica. Toate perfect functionale. Cand sunt confruntati cu observatii privind situatia interna, mai ales atunci cand e vorba de coruptia la nivel inalt sau de promovarea unor initiative legislative de genul celor care au atras recent criticile ambasadorului Nicholas Taubman, in actualii nostri guvernanti se trezeste brusc un soi de semetie nationala agresiva. Cei care pana in 2005 salutau public cu entuziasm si se raliau criticilor formulate la adresa guvernarii Adrian Nastase de fostul ambasador american Michael Guest, de catre cel al Marii Britanii sau de fostul sef al Delegatiei Comisiei Europene la Bucuresti, Johnatan Scheele, resping acum indignati astfel de interventii, ca un amestec nejustificat in chestiunile interne ale tarii.
La un an de la intrarea in UE, Romania arata ca un sportiv care, dupa ce a reusit ajutat cu bunavointa de arbitri sa treaca cu chiu, cu vai linia de sosire, a ramas incremenit intr-o stare de autoadmiratie debusolata. Odata obiectivul indeplinit, toata lumea s-a relaxat brusc. Fara a realiza ca simpla aderare la UE nu e un scop in sine, ci doar un instrument redutabil, dar oricum doar un instrument, in stare sa asigure modernizarea accelerata a tarii. Ca statutul de membru UE e important, dar nu tine loc de politica externa, nu ne face mai competitivi in plan economic si nu rezolva decat partial chestiunile de securitate, inclusiv cele care tin de securitatea energetica a tarii. Motive suficiente pentru ca Romania sa vada in apartenenta la UE o cale de acces catre oportunitati suplimentare mai degraba decat un panaceu universal.
La Bucuresti lipsesc aproape cu desavarsire discutiile de substanta pe teme importante care tin de UE. Sigur ca ne incanta calitatea infrastructurilor si a serviciilor publice din Europa de Vest, dar, pe de alta parte, societatile de acolo acuza boli grave de sistem. Excesele secularizante au pulverizat valorile traditionale care asigurau osatura sociala, fara sa puna altceva in loc. De unde si vidul de aspiratii si dezorientarea atat de raspandite mai ales printre tineri. In tari occidentale importante, copiii sunt educati in scoala sa vada competitia drept ceva negativ, o consecinta previzibila a faptului ca in sistemele educationale din state precum Italia, Franta sau Germania sunt dominante curentele de stanga. De aceea, nici nu e de mirare ca in Franta, de exemplu, doar 36 de procente din populatie cred in valorile pietei libere. Asa ca, desi pe moment Europa se bucura de prosperitate, o lista intreaga de probleme, de la declinul demografic la nivelul masiv al imigratiei islamice, care, din principiu, respinge orice incercari de integrare in societatile occidentale, sau la problemele de competitivitate economica pe plan global, ofera o perspectiva cel putin preocupanta pe termen mediu si lung.
Acelasi tip de viziune schematica o intalnim si atunci cand se discuta despre maniera in care se iau deciziile in interiorul UE si mai ales in ceea ce priveste raportul dintre interesul comunitar si cel national, in termeni reali, nu pe hartie. Desi liderii europeni au reusit pana la urma sa se puna de acord asupra unui Tratat de reforma a Uniunii, document semnat recent la Lisabona, aproape intotdeauna in chestiunile cu adevarat importante prevaleaza interesul national. Germanii, italienii, ungurii au perfectat deja acorduri separate cu Moscova pentru a construi in comun noi retele de transport al gazului rusesc, iar compania OMV, controlata de statul austriac, planuieste sa cedeze Gazprom-ului jumatate din centrul de stocare si distributie a gazului metan de la Baumgartner, langa Viena, al treilea ca marime din Europa. Si asta, desi ultima initiativa nu face decat sa torpileze proiectul Nabuco, sprijinit oficial de UE.
Felul in care Romania, in ansamblu, nu doar guvernantii, clasa politica, ci societatea romaneasca in general se raporteaza la UE e un amestec de inhibitie si naivitate. Se vorbeste lemnos si idilic despre Europa, despre pozitii europene comune, despre standarde europene. Dogma europeana ca argument suprem e folosita obsesiv de un gen de pseudo-elita "europenista" in curs de coagulare, constituita din politicieni, experti si oameni din administratie. Discutiile tehnice despre lucruri, altfel deloc lipsite de importanta, precum taxa de prima inmatriculare, standardele de mediu sau sistemul informational pentru subventiile comunitare din agricultura dau senzatia ca in Romania se discuta mult despre Europa.
Ceea ce e doar partial adevarat. La fel cum nu exista o viziune nationala coerenta privind directiile strategice de dezvoltare a Romaniei, nu exista niciun punct de vedere romanesc asupra proiectului european. Nu e vorba de puzderia de directive si reglementari emise la Bruxelles si de discutiile privind absorbtia fondurilor structurale, ci de chestiunile cu adevarat fundamentale: vrem o adancire a integrarii politice a Uniunii cu un transfer important de autoritate catre Bruxelles sau doar un spatiu comunitar in care statele nationale sa ramana actorii principali, e bine ca UE sa se extinda sau nu in continuare si cum trebuie sa-si defineasca in viitor strategia de securitate, separat sau in stransa relatie cu America, si, din aceasta perspectiva, cum ar urma sa se raporteze la Rusia, China, la India chiar, in economia jocului influentelor globale aflat in rapida schimbare?
Astfel de dezbateri lipsesc cu desavarsire, iar vina nu e doar a clasei politice, ci si a elitelor intelectuale si academice care, cel putin deocamdata, se complac intr-o stare de pasivitate provinciala, asteptand solutii livrate de-a gata din exterior. Multi vor respinge probabil acest gen de argumente, spunand ca, oricum, capacitatea Romaniei de a influenta astfel de decizii fundamentale e extrem de scazuta. Deloc adevarat. Putem sa ne construim, de exemplu, un sistem de aliante in interiorul UE, pentru a ne promova punctele de vedere. Evident, cu conditia sa le fi formulat mai intai. Altfel, vom regreta cu siguranta mai tarziu, cand deja jocurile vor fi de mult facute, in absenta noastra de la o dezbatere esentiala pentru societatea romaneasca.
