Rusia și China în era propagandei sharp power

Conceptul de soft power a fost introdus în 1990 de Joseph Nye, pentru a descrie căile, altele decât cele militare sau eco­nomice, prin care o țară își poate am^­pli­fica influența pe plan in­ternațional. Iată însă că ma­niera „creativă“ în care prin­cipalele două puteri re­vizioniste ale momentului, Rusia și China, au gestionat în ultima decadă acest tip de strategii a dus la con­clu­zia că definiția conceptului nu mai este adecvată si­tua­ției din acest moment, du­pă cum recunoaște chiar Jo­seph Nye într-un articol recent publicat în prestigioasa revistă Foreign Affairs. Un raport publicat vara trecută de National Endowment for Democracy introduce în replică conceptul de sharp power, pentru a descrie maniera în care regimurile au­to­ritare abordează bătălia pentru influența globală. În timp ce soft power-ul se ba­zea­ză pe valorile politice și pe cele culturale ca surse de influență pozitivă, strategiile de tip sharp power se bazează pe tactici de subversiune, manipulare și de pro­mo­varea autocenzurii. Termenul de sharp power, spune Nye, este în fapt echivalent cu acela de „război informațional“, fiind în fond un tip de hard power.

Rusia și propaganda bună

Pe 18 decembrie 2017 RT, brațul de pro­pagandă TV al Kremlinului, a lansat la Pa­ris versiunea în limba franceză a canalului de televiziune, cu o investiție inițială de 20 milioane de euro. Proiectul parizian este parte a unui ambițios demers de ex­pansiune a vectorilor de influență ai Ru­siei pe plan internațional, demarat în 2005 sub numele Russia Today. În 2013 canalul, rebotezat RT, a fost integrat într-o nouă structură instituțională media des­tinată străinătății, din care face parte și rețeaua de website-uri Sputnik, structură pe care purtătorul de cuvânt al lui Vla­dimir Putin o descria atunci drept „un ins­trument de propagandă care este parte integrală a statului“. „Propagandă în sensul bun al cuvântului.“ Pentru uzul audiențelor în limbile engleză, spaniolă, arabă, în care se emite, asta înseamnă că RT „va aborda subiecte, perspective și voci ignorate sau cenzurate de mass-media din țările respective“. O formulă editorială la prima vedere incitantă și legitimă pe care, spune Stephanie de Mu­ru, venită la RT de la BFM TV, o vom re­găsi și la versiunea RT en Français.

Ceața începe însă să se risipească, dacă ne uităm la maniera de transpunere în prac­ti­că a proiectului atât de generos prezentat. De pildă, Ofcom, autoritatea audiovizuală din Marea Britanie, a identificat cel puțin 15 violări grosolane ale normelor etice pro­fesionale în materie. Unul dintre „re­por­tajele TV“ incriminate fiind despre „cru­ci­ficarea copiilor din zonele separatiste din estul Ucrainei de către regimul de la Kiev“. În timp ce, în Franța, Sputnik și RT s-au amestecat activ în campania pre­zidențială, împotriva lui Emmanuel Ma­cron, care a fost acuzat, de pildă, că ar fi „un agent american sprijinit de un lobby gay“. Este motivul pentru care, cel puțin deocamdată, Palatul Elysée a refuzat să acrediteze RT. Astfel de „is­prăvi“ nu au împiedicat însă figuri politice sau me­diatice relativ cunoscute din Occident să accepte in­vitația de a modera emi­si­uni la RT. Două dintre nu­mele notorii sunt cele ale fostului prim ministru sco­țian Alex Salmond, un fervent avocat al independenței Scoției, și Julian Assange, un la fel de entuziast susținător al inde­pendenței Cataloniei.

RT, ca și canalele de televiziune chine­zești, de altfel, nu lipsesc mai niciodată din oferta TV disponibilă în lanțurile ho­te­liere importante din Occident. Unde, apro­po, de multe ori CNN nu este prezent. Se pare că există și planuri pentru un RT în limba germană. Însă, oricum, propaganda rusă este foarte activă la Berlin prin agen­ția de videonews Ruptly, prin infiltrarea în think-tank-uri și prin cultivarea unor comentatori politici care diseminează punc­te de vedere favorabile Moscovei. În­să, deși atenția specială acordată spațiilor francez și german este ușor de înțeles, Pa­risul și Berlinul fiind, mai ales după ple­carea Marii Britanii, principala axă de­ci­zională din UE, rușii sunt destul de activi și în estul continentului, în principal prin site-urile Sputnik în limbile locale. De pildă, cel de la Belgrad, cu o redacție cu 25 de jurnaliști, fiind un extrem de in­fluent vector mediatic în Serbia, o țară cu pronunțate simpatii pro-rusești.

Banii Chinei și mușchii Americii

Și Beijingul se află într-o campanie si­mi­lară: „banii Chinei oferă mai multă in­fluență decât mușchii Americii“. „Ame­rica este o superputere economică, nu însă și guvernul american. Statutul său de superputere se bazează pe dolar și pe forța corporațiilor. În cazul Chinei, sta­tu­tul de superputere emană de la forța sta­tului. Or, asta oferă Chinei un mult mai generos spațiu de manevră pe plan glo­bal“, remarca recent Ian Bremmer.

Un domeniu în care acest lucru se vede foarte bine este acela al bătăliei pentru in­fluență prin promovarea unor strategii de imagine care să contureze o percepție po­zitivă în diferite regiuni ale lumii. În acest scop, Beijingul investește 10 miliarde de dolari pe an, în timp ce, prin comparație, întregul efort de diplomație publică al Sta­telor Unite a fost în 2014 de doar 670 mi­lioane de dolari. O sumă care a și fost di­minuată sever în actualul proiect de buget al Administrației Trump. Primele inițiative în acest sens au apărut la Beijing încă din 2007, când la conducere era președintele Hu Jintao. Însă eforturile au fost accelerate masiv în 2013, după ce noul lider, Xi Jin­ping, a decis că soft power-ul trebuie să devină o componentă esențială pentru pro­movarea globală a „Visului Chinezesc“. Ală­turi de televiziunea CGTN (fostul CCTV), care are 6 canale distincte, de agen­ția Xin­hua, cu o prezență masivă mai ales în Afri­ca și Asia, trebuie să includem aici și imen­sa producție de seriale istorice și con­tem­porane, între care multe sunt distribuite în străinătate. De exemplu, există un în­treg canal de televiziune care transmite doar seriale chinezești cu subtitrare în franceză.

Un rol important îl joacă din acest punct de vedere Institutele Confucius (începând din 2004, China a înființat 500 de ins­ti­tute în 140 de țări) și cele peste 1.000 de „clase chinezești“ înființate în interiorul unor școli sau facultați din străinătate. În principiu, rostul acestora este de a pro­mova cultura, limba și civilizația chineză, însă recent au apărut controverse pe con­tinentul nord-american. Un comitet care militează pentru libertatea academică a cerut colegiilor din Statele Unite și Canada să reconsidere acordurile de colaborare cu Hanban, agenția de stat chineză care ges­tionează activitațile academice derulate în cadrul acestor aranjamente, considerând că „se fac concesii inacceptabile în be­ne­ficiul agendei guvernului Chinei prin fa­cilitarea controlului asupra personalului academic și curriculei și prin restric­ționarea dezbaterilor“. Beijingul exploa­tează nevoia de bani a colegiilor din Occi­dent care, chiar fără solicitări exprese în acest sens, evită orice element care ar pu­tea pune în pericol finanțările, precum invitarea unor speakeri incomozi pentru regimul de la Beijing.

Pe străzile din Manhattan vezi din loc în loc cutii de distribuție a ziarelor cu China Daily, oficiosul în engleză a Partidului Co­munist Chinez, iar pe ecrane publicitare închiriate de Xinhua în Times Square sunt proiectate videoclipuri legate de China. Între care și unele care să justifice politica de extindere a controlului acesteia asupra Mării Chinei de Sud. Și firmele private sunt „încurajate“ să se implice și ele în acest gen de „inițiative patriotice“. Așa că Jack Ma a decis ca Alibaba să cumpere, pentru suma de 260 de milioane de dolari, South China Morning Post, cel mai in­flu­ent ziar de limbă engleză din Hong Kong, ca­re era adesea deranjant de critic la adre­sa Beijingului. Între timp sunt în curs de negociere demersuri de achiziție a unor studiouri cinematografice din Hollywood. Desantul mediatic global Made in China nu este însă întotdeauna unul la vedere. O investigație întreprinsă de Reuters în 2015 re­leva că China Radio International ac­ționează din culise prin intermediul a cel puțin 33 de stații radio din 14 țări, între care America, Australia, Turcia, Thailanda. Obiectivul urmărit fiind acela de a difuza știri pozitive despre China, în particular despre modelul de societate de acolo, prin comparație cu cel occidental, deși într-o formulă mult mai puțin provocatoare de­cât cea adoptată de RT și Sputnik.

În noiembrie 2017 o știre Reuters men­țio­na că, în urma achiziției Time Warner de către AT&T, se discută despre preluarea grupului de televiziune CME (deocamdată aflat în proprietatea Time Warner, care de­ține și canalul CNN) de către CEFC, un grup chinez de investiții în domeniul ener­giei. Or, este destul de limpede că nu e o in­vestiție de afaceri obișnuită (CEFC nu are nici o tangență cu domeniul mass-me­dia), ci una care este dictată de agenda stra­tegică a Beijingului în regiune. CME deține stații de televiziune în Republica Ce­hă, Slovacia, România (grupul Pro TV) și Bulgaria. Toate sunt țări membre în Uni­unea Europeană și Beijingul are tot interesul să-și sporească influența în in­te­riorul comunității europene prin in­ter­mediul unor pârghii venite din Est. E util de amintit că deja, prin bunele oficii ale Ungariei și Greciei (unde a cumpărat por­tul Pireu), China a reușit să blocheze câ­te­va decizii și declarații deranjante în ceea ce o privește ce urmau să fie luate la Bru­xelles, Grecia, de pildă, opinând că sunt „neproductive“. Dacă tranzacția se va fi­na­liza, ea va ilustra în chip simbolic, prin retragerea unui grup media american în dauna unuia controlat de regimul de la Beijing, eforturile Chinei de demantelare treptată a actualei ordini internaționale de sorginte occidentală, în principal ame­ri­ca­nă, în tranziția către una sinocentrică.

În perioada Războiului Rece, asistam la o bătălie între două tipuri de narațiuni ideo­logice: capitalism vs. comunism, fiecare sistem pretinzând că este superior celui­lalt. Acum lucrurile sunt mai complicate, pro­paganda sharp power manevrează la nivel de psihologie, nu de ideologie, ex­ploatând abil în scop destructiv noile ins­trumente de influență oferite de evoluțiile tehnologice, pentru a exploata și amplifica frustrări și resentimente existente într-o societate.