De același autor
„Simt un aer de nebuloasă finală a lumii pe care o știam”, mărturisea Andrei Șerban într-o conversație purtată cu Matei Vișniec la RFI, cu aproape un an în urmă. Context în care îl cita pe Andrei Pleșu, în opinia căruia nu era vorba doar de „o mutație a virusului, ci de o mutație spirituală”, care duce „transformarea gândirii în ideologie”. După câteva decenii petrecute în America, el constată siderat că dezbaterile, spiritul critic, efervescența intelectuală care domneau în campusurile universitare la venirea sa acolo, care dădeau forță, încredere, energie Statelor Unite au fost înlocuite de „disprețul față de oricine nu aderă la linia «„corectă»”. Ești scos din societate dacă nu ești de acord cu ideile comitetelor neo-bolșevice formate în universități”. Regizorul reia principalele teme de atunci într-un alt interviu recent, în care se referă din nou la o lume care și-a pierdut complet busola, rezultatul fiind acela că Occidentul a devenit astfel vulnerabil în fața asaltului puterilor care vor să refacă din temelii actuala ordine internațională.
Unii vor spune că e doar o situație de moment datorată pandemiei față de care, iată, în ciuda asigurărilor repetate, nici guvernele și nici „experții” nu dau semne că ar avea soluții reale. Este adevărat, pandemia ne-a teleportat în parte într-o lume virtuală, precum cea din The Matrix, ajuns între timp la cel de-al patrulea episod din franciză, în care contururile celei reale tind să se dilueze treptat. De altfel, grijuliu să nu întrerupă cumva procesul, Mark Zuckerberg se oferă să-i transporte pe cei aproape trei miliarde de utilizatori ai Facebook în noul său „metaverse”.
Efectele profund toxice ale pandemiei sunt lesne de constatat. Numai că ar fi simplist să le punem în principal pe seama acesteia. Pare mai degrabă că pandemia nu a făcut decât să scoată la suprafață crize societale, disfuncționalități și derapaje de lungă durată. Degradarea aproape neverosimilă a elitelor americane de care vorbește Andrei Șerban, cu reverberațiile sale în ansamblul lumii occidentale, nu e ceva de dată recentă. La fel, viziunea cvasi-idilică asupra lumii contemporane, în bună măsură distorsionată de situația privilegiată a unei perioade unipolare americane. Numai că acum, iată, a ajuns la scadență factura costurilor geopolitice.
Întrebarea tulburătoare a momentului este dacă în următoarea perioadă, poate chiar în 2022, nu riscăm cumva să ne confruntăm cu un moment 1989 pe invers. Avem, pe de o parte, o serie de crize în cascadă: pandemia cu impactul său economic și social, criza energetică, explozia datoriilor publice într-un context puternic inflaționist, escaladarea conflictelor în zone critice, precum Taiwanul sau Ucraina, la care s-a adăugat la începutul noului an Kazahstanul. Iar pe de alta, o întrebare fundamentală este aceea dacă lumea occidentală, mai ales America, în starea sa actuală, are capacitatea de a se opune asaltului marilor puteri revizioniste. Riscul unor conflicte majore scăpate de sub control, în Europa și în Asia, nu este deloc unul neglijabil. Astfel de temeri sunt exprimate deschis de voci cu autoritate, de la istoricul Niall Ferguson la Andrew Michta sau Walter Russell Mead. Atât China, cât și Rusia, în percepția cărora Occidentul se află într-un declin inevitabil, ar putea considera că avantajul oferit de contextul geostrategic actual le este extrem de favorabil și deci nu trebuie să rateze o astfel de șansă istorică.
La Moscova domnește convingerea că diviziunile din societățile occidentale, inflația ajunsă la cel mai înalt nivel din ultimii 30 de ani, problemele de pe lanțurile de aprovizionare, o administrație americană slabă, după cum a dovedit-o și fiasco-ul retragerii din Afganistan, deficitele publice explodate, toate oferă o excelentă fereastră de oportunitate pentru a accelera „eliminarea Statelor Unite de pe tronul global, prin creșterea presiunilor la care sunt supuse”, după cum se scrie într-o analiză RIA Novosti. „Chiar dacă declinul Occidentului este în curs de ceva timp, crizele actuale indică faptul că procesul a trecut la un nivel calitativ nou și, prin urmare, ar fi o eroare să nu profităm de această oportunitate. Mai ales că, la rândul nostru, ne-am completat propriile mecanisme și instrumente strategice – alternative la cele ale Occidentului – necesare bunei funcționări a economiei naționale și relațiilor cu alte țări, e vorba de producția de bunuri, de reglementări monetare sau de diseminarea informațiilor”.
Criza din Ucraina, în corelație cu amplificarea majoră a tensiunilor legate de Taiwan, pune Europa, Occidentul în general, în fața unei provocări mult mai serioase decât mulți realizează. Prin mutările sale din ultima vreme, concentrarea de trupe la granița de est a Ucrainei și cele două propuneri de acorduri înaintate americanilor pe 17 decembrie 2021, Vladimir Putin îi pune și pe americani, și pe europeni în fața unui șantaj explicit. Iar retorica triumfalistă de la Moscova poate fi interpretată, desigur, și în cheie propagandistică, dar și ca un semnal că Rusia este pregătită pentru unele mișcări dramatice, în ciuda riscurilor. De partea cealaltă, mulți lideri și analiști occidentali fie nu par să realizeze miza reală a Kremlinului, aceea de a rediscuta întreaga arhitectură de securitate europeană, fie o consideră drept limitată și acceptabilă.
Un articol apărut în Foreign Affairs, „O Europă puternică și sigură” (unul dintre cei doi semnatari este Ivo Daalder, fost ambasador american la NATO), plecând de la contextul actual precar al securității pe continent, propune o „restaurare a arhitecturii Helsinki” (o trimitere la Acordul de la Helsinki din 1975) în cadrul căreia „Ucraina ar avea libertatea să urmeze un viitor democratic fără interferența și intimidarea Rusiei”. Este însă o ipoteză complet nerealistă, care ignoră atât liniile roșii declarate ale Moscovei, cât și contextul geopolitic actual, favorabil Rusiei și Chinei, plecând din start de la o premisă eronată, aceea că Rusia ar avea cu adevărat îngrijorări legitime de securitate, când, de fapt, obiectivul strategic minimal al acesteia este impunerea unei sfere de influență în estul Europei, iar cel maximal, ca după o eventuală decuplare americană să obțină hegemonia continentală.
„Dacă citești presa occidentală, ai sentimentul că nu se întâmplă nimic special pe continent, se lasă impresia că doar soarta Ucrainei ar fi în joc. Mai mult, multor oficiali francezi li se pare normal ca Rusia să solicite o sferă de influență. La fel ca aceia din 1939, care credeau că ceea ce dorea Hitler se limita la Danzig”, scrie Francoise Thom, profesor emerit de istorie la Universitatea Sorbona, într-o amplă analiză publicată recent. Din poziția unui fin cunoscător al realității din Rusia, unde a petrecut 4 ani, ea scoate în evidență dimensiunea provocării cu care lumea occidentală, în particular Europa, se confruntă în acest moment. Utilizarea unor surse rusești, think-tank-uri, mass- media, declarații oficiale, îi permite să tragă concluzii privind agenda reală urmărită de Moscova în discuțiile cu administrația Biden și semnalele trimise în Europa. O agendă care este departe de a se limita la chestiunea Ucrainei.
„Explozia planetară a inflației generează o criză a energiei care îi face pe europeni mult mai pliabili la solicitările noastre”, se spune într-o analiză din noiembrie 2021 a unui think-tank cvasioficial rus, Russtrat, care avansa ideea că în următorul an și jumătate „Rusia va schimba semnificativ balanța de putere planetară”. Același ton agresiv triumfalist îl regăsim și într-o declarație a ministrului adjunct de externe rus, Serghei Rîbakov. La întrebarea unui jurnalist de la Bloomberg, el a confirmat că NATO trebuie să-și retragă forțele militare pe pozițiile din 1997, dinainte de extinderea Alianței, făcând astfel o separare explicită între Europa de Vest și statele care au aderat după 1997 la NATO, deci inclusiv România. Ceea ce, evident, le-ar pune pe acestea automat într-o poziție vulnerabilă și ar deschide calea către o renegociere a sferelor de influență de pe continent. Rîbakov a recunoscut că Statele Unite și NATO „vor avea dificultăți să accepte o schimbare a ideologiei securității, care a fost construită pe confruntarea cu Rusia și a dominat Europa timp de mai mult de 70 de ani”, dar își exprimă convingerea că în final nu vor avea de ales. „Lumea s-a schimbat foarte mult și este timpul ca Occidentul să renunțe la vechile modele de comportament, pentru că imperiul decrepit «Stars and Stripes», slăbit de LGBT, BLM și alte asemenea manifestări, în mod clar nu va rezista războaielor pe două fronturi”.
Francoise Thom ține să menționeze că atunci când Moscova discută despre un nou cadru de securitate în Europa, are în vedere în realitate o „dominație rusească” asupra unor regiuni ca Europa Centrală și de Est sau chiar a Europei în ansamblu, în cazul în care Statele Unite s-ar retrage de pe continent, de facto, dacă nu chiar formal, fie în urma unor frustrări dacă UE decide să rămână neutră în competiția lor cu China, fie pentru că pur și simplu vor fi absorbite de confruntarea cu Beijingul.
Referința explicită la un război al Statelor Unite pe două fronturi poate fi privită drept o formulă de intimidare, care exploatează temerile majore existente la Washington față de o astfel de posibilitate, eventual ca parte a unui acord convenit între Moscova și Beijing. În ceea ce privește eticheta peiorativă utilizată pentru a descrie „imperiul american decrepit”cu trimitere la „eroziunea datorată LGBT, BLM și altor manifestări similare”, deși poate interpretată și ca parte a unui discurs ideologic (având în vedere intoleranța din Rusia față de problematica LGBT), e greu să ignori faptul, sesizat corect la Moscova, că agenda agresiv progresistă promovată de o parte semnificativă a elitelor politice, intelectuale și corporatiste a provocat falii identitare majore și vulnerabilități în societatea americană.
Sigur, astfel de amenințări bombastice trebuie tratate cu justificate rezerve. Un prim obiectiv este consumul intern, mizând, ca și China, pe cultivarea resentimentelor rușilor față de umilințele la care i-ar fi supus Occidentul, în principal Statele Unite, în cele trei decenii de la terminarea Războiului Rece, și pe dorința de revanșă a acestora. În același timp exploatează și faptul că în majoritate, elitele occidentale văd naiv idealist lumea prin lentila concepțiilor proprii, crezând că și „ceilalți” ar fi la fel de preocupați de „schimbările climatice” sau de „diversitate și incluziune”. Dacă te uiți pe unele articole publicate recent în reviste prestigioase, precum Foreign Affairs sau Foreign Policy, realizezi faptul că autorii, între care sunt unele voci influente, își imaginează lumea așa cum ar vrea să fie, nu cum este în realitate. Iar pe de altă parte, acest tip de retorică are drept scop intimidarea adversarilor, mizând pe un efect similar ca acela din perioada crizei instalării rachetelor Pershing în Germania, când sute de mii de oameni au ieșit la demonstrații cu sloganul „Mai bine Roșu decât Mort”.
Însă dincolo de asta răzbate o idee clară, cu un potențial de risc ridicat, pe care o regăsim și la Beijing, aceea că Occidentul, în primul rând America, este într-un declin accelerat și că ne aflăm în pragul stabilirii unei noi ordini mondiale, postoccidentale, care ar urma să se agrege în urma a ceea ce Moscova descrie dezintegrarea sistemului ale cărui fundații au fost stabilite la Yalta. //
