Războaiele universitare la români

Prin mai toate marile centre universitare ale țării bătălia pentru funcțiile de conducere s-a transformat într-un fel de păruială, în care niciun fel de armă nu este exclusă.

La doar două zile după ce închisese lista can­di­daturilor pentru poziția de rector al UMF Iași, unul dintre favoriți, profesorul Viorel Scripcariu, s-a trezit cu două plângeri penale. După o bună bucată de vre­me de la desfășurarea unui concurs pentru poziția de ma­nager al unei maternități ie­șene, consilierul juridic al spi­talului a avut brusc o re­ve­la­ție târzie: comisia de exa­mi­nare, al cărei președinte a fost prospătul candidat Viorel Scripcariu, ar fi comis grave iregularități, favorizând-o pe cea care a obținut în final pos­tul. Așa că, dintr-o nestăvilită sete de drep­tate, ea a decis că lucrurile trebuie în­dreptate și vinovații pedepsiți. Drept pentru care a făcut plângeri penale la Parchetul de pe lângă Judecătorie și, bineînțeles, la DNA.

Chiar și fără a cădea în păcatul de a vedea conspirații la tot pasul, nu poți să nu remarci cu­rioasa coincidență. Mai ales că la UMF Iași există o istorie mai lungă cu acest gen de „în­tâmplări“. Un alt candidat redutabil a fost scos din cursă în urma dezvăluirii unui „act de mare corupție“, mita constând dintr-o ta­vă de vreo 30 de dolari primită cadou. Până la urmă, și dorința de a implica DNA într-un caz relativ minor nu pare chiar întâmplătoare. În­tot­deauna, când un caz ajunge la DNA, im­pactul mediatic este automat amplificat. Și asta e ceea ce contează.

Acest gen de „tactici de cam­panie“ sunt departe de a fi sin­gulare. Prin mai toate ma­rile centre universitare ale ță­rii bătălia pentru funcțiile de con­ducere s-a transformat în­tr-un fel de păruială, în care niciun fel de armă nu este ex­clusă. O confruntare care ar trebui prin definiție să fie una internă și, la urma urmei, co­le­gială este scoasă, nefericit și agresiv, în piața publică. Se luptă cu ar­ti­co­le publicitare laudative, dar și cu atacuri me­dia­tice plătite împotriva adversarilor, cu ech­i­pe de consilieri de imagine și postaci activi pe listele de discuție sau pe rețelele sociale. La ca­re se adaugă, uneori, delațiuni anonime cir­culate pe adresele de e-mail din facultatea sau universitatea respectivă.

Practici de acest tip nu fac decât să otră­vească atmosfera din interiorul universităților, instaurând un climat foarte departe de cel la care te-ai fi așteptat pentru una dintre zonele de elită din societate. Învățământul superior ro­mânesc se confruntă oricum cu probleme majore. Avem o puzderie de universități crea­te artificial și, de ani și ani, o amplă rezistență în a instituționaliza un sistem de clasificare ba­zat pe criterii reale de valoare. Plus o he­moragie extinsă care face, cel puțin în cazul unor discipline (între care se numără și do­meniul medical), ca studenți şi tinere cadre didactice de vârf să plece în străinătate. Or, nu e greu de ghicit că într-un climat de­te­rio­rat, în care împărțirea în tabere agresiv an­ta­go­nice și plătitul polițelor au devenit, nu ra­re­ori, obiceiuri încetățenite, șansele de a limita acest proces devin, inerent, mult mai palide.

Într-un interviu acordat unui ziar local, pro­fe­so­rul Cristian Dragomir, fostul rector al UMF Iași, constata amar cum sistemul de vot prin ie­rarhizare utilizat la Colegiul Regal al Chi­rur­gilor din Marea Britanie, pe care l-a introdus în universitate, a ajuns să fie distorsionat ro­mâ­nește. „Sistemul este bun, dar aplicat la en­glezi. La noi, fiecare are simpatii, antipatii, face parte dintr-un cerc de interese. I se pro­mite ceva sau este amenințat. Un votant îl plasează pe locul întâi pe candidatul X, iar pe contracandidatul său cel mai periculos pe ultima poziție, chiar dacă acesta ar fi în mod normal a doua cea mai bună opțiune.“

Însă dincolo de asta, a recurge la plângeri pe­nale pentru a tranșa bătăliile pentru con­du­ce­rea unor instituții, cu atât mai mult atunci când e vorba de mediul academic, sau pentru a scăpa de persoane indezirabile este o me­to­dă toxică. Atunci când tentația de a utiliza pro­curorii pentru a tranșa dispute, ani­mo­zi­tăți, competiții începe să devină o practică re­la­tiv frecventă în societate, situația nu poate să nu fie îngrijorătoare. Chiar dacă instituțiile de forță ale statului nu marșează neapărat la astfel de acțiuni, percepția în sine că o pot face (uneori chiar o și fac, dovadă abuzurile de care nu am dus deloc lipsă în cazul ju­de­că­torilor sau procurorilor!) este, fără îndoială, no­civă. Iar efectele sunt negative pe toată li­nia. Pentru că, pe de o parte, alegerile din uni­ver­sități capătă accente deprimante, iar pe de alta, este decredibilizată, compromisă chiar lupta anticorupție.

Până la urmă, constatarea deloc îm­bu­cu­ră­toa­re e aceea că tarele despre care se tot dis­cu­tă atunci când e vorba despre clasa politică au­tohtonă sunt, în fapt, larg răspândite în în­treaga societate. Parte a problemei este și fap­­tul că lucrurile de acest gen se discută mult prea puțin în mass-media, atenția fiind con­cen­tra­tă în principal pe zona politică. Unii ignoră su­biectul, alții o fac distorsionat, se­lec­tiv și par­ti­zan, pentru a tranșa dispute sau pen­tru a derula campanii de culpabilizare / de­cul­pa­bi­li­za­re p­ersonalizate, după caz, în funcție de in­te­resele patronatului și mizele aflate în joc.

Discuția despre spațiul universitar se poate ex­tinde ușor în multe alte domenii. Așa că es­te iluzoriu să credem că lucrurile se pot schim­ba substanțial în bine în țară doar prin pe­riodicele exerciții electorale din spațiul po­litic. Pentru ca asta să se întâmple, ar fi ne­vo­ie ca societatea românească să se decidă să facă alt gen de alegeri, mult mai incomode și complicate.