De același autor
Ca în multe alte și alte cazuri, subiectul salariilor nesimțite este de multă vreme mai degrabă un exercițiu de PR. Atunci când stai prost cu pâinea, circul e întotdeauna de folos.
Sintagma „salarii nesimțite“ și înfierarea aspră a acestora pare să fie o adevărată mană cerească în materie de comunicare și relații publice. Premierul a utilizat-o, cu mare succes, în câteva rânduri de când a preluat conducerea guvernului. Încă din data de 20 iunie 2012, la doar o lună și ceva de când acesta se instalase la Palatul Victoria, aflam din ziare și de la televiziuni că „Ponta taie salariile nesimțite din companiile de stat“. După aceea nu s-a întâmplat nimic, însă subiectul a fost reîncălzit cu succes ori de câte ori a fost nevoie, chiar recent, în aprilie și în mai 2013. Iar ca efectul să fie maxim, primul ministru face de regulă considerații pe această temă în segmentele de timp televizate ale ședințelor de guvern.
E drept, acum avem și o ordonanță de urgență, ni se spune „inspirată din modelul polonez“, privind salarizarea în companiile cu capital integral sau majoritar de stat. Ordonanța prevede limitarea veniturilor salariale ale celor din conducerea executivă la de 6 ori media salariului mediu brut lunar pe ramură. „Orice se plăteşte în plus se plăteşte în funcție de indicatori de performanță, să nu mai aud de salarii de peste 100.000 de euro pe an sau de zeci de mii de euro lunar la șefii de la Nuclearelectrica sau alte companii de stat“, a ținut să precizeze Victor Ponta, bineînțeles la debutul ședinţei de guvern în care s-a luat această decizie. Ca material documentar, guvernul a avut grijă să transmită presei liste cu diferite „salarii nesimțite“.
Au fost, e drept, și ceva încurcături. Premierul s-a contrazis cu Varujan Vosganian pe tema salariilor conducerii de la Cuprumin și, s-a precizat ulterior, nu ar fi vorba de salariile care se plătesc în momentul de față, ci de ceea ce s-ar solicita de acum în colo prin bugetele de venituri şi cheltuieli propuse de consiliile de administrație. În plus, ceea ce nu se spune explicit e faptul că ordonanța de urgență nu poate avea efecte decât de acum încolo. Deciziile luate deja de consiliile de administrație, contractele deja semnate nu pot fi, evident, modificate retroactiv. Însă, din fericire, poporul a înțeles ceea ce era important: că premierul se bate să repare acest gen de nedreptăți strigătoare la cer, bineînțeles moștenite. Și nu e ușor. În varii forme, ni se spune mai mult sau mai puțin explicit că liberalii s-ar cam opune.
Subiectul salariilor conducerilor din companiile cu capital integral sau majoritar de stat este fără îndoială unul legitim. Numai că el e utilizat aproape exclusiv doar ca exercițiu de comunicare. Cu beneficii evidente: decât să vorbim despre conflicte sociale sau despre scăderea pragului la referendum, mai bine livrăm către mass-media, din când în când, subiectul întotdeauna apetisant al salariilor nesimțite. Chiar și așa, discuția e departe de a fi una serioasă, iar presa a căzut în această capcană. E ușor de înțeles și de ce. Atunci când faci publice liste de salarii în care titularii acestora câștigă într-o lună sume egale cu totalul unor venituri medii pentru 3-4 ani, orice nuanțe dispar, iar indignarea e generalizată. Numai că sunt diferențe considerabile între diferitele tipuri de situații. Spre exemplu, în topul listei cu pricina este salariul directorului general de la TAROM, care câștigă peste 16.000 de euro lunar. În momentul de față acest post este ocupat de Christian Edouard Heinzmann, fost preşedinte al Luxair, compania naţională de transport aerian a Luxemburgului, care are o experienţă de peste 25 de ani în industria aviatică. E mult? Prin comparație cu salariile cu care suntem obișnuiți în România sigur că e mult. Numai că dacă vrei să restructurezi o companie care pierde zeci de milioane de euro anual, care operează pe o piață extrem de competitivă, nu poți să o faci decât cu cineva cu acest profil care să știe bine domeniul. Or, astfel de oameni nu sunt ieftini.
Dacă ne uităm însă prin alte părți, lucrurile stau cu totul diferit. La Poșta Română, directorul general, Ion Smeeianu, câștigă - conform informațiilor furnizate de Ministerul de Finanțe - 12.834 de euro lunar. Mult. Nejustificat de mult. Personajul în cauză, fost secretar de stat în Guvernul Năstase și un apropiat al ministrului Dan Nica, e un caz tipic pentru numirile politice. Nu există niciun argument solid, în plan profesional, care să-l recomande pentru acest post și cu atât mai mult pentru astfel de venituri. Deși, ca instituție, Poșta ar avea mare nevoie și ea de o strategie viabilă de restructurare, în condițiile în care pe segmentele de curierat profitabile competiția este cu adevărat una acerbă. La fel de legitim ar fi să ne întrebăm de ce trebuie să câștige Dan Radu Rușanu mai bine de 14.000 de euro pe lună pentru a conduce un organism care păstorește o piață financiară minusculă, chiar la nivel regional, sau de ce celebra de acum Daniela Lulache trebuie să fie plătită cu o sumă consistentă pentru a coordona activitatea unei companii precum Nuclearelectrica, care operează în condiții de monopol pe un segment de activitate despre care doamna cu pricina, dacă ne uităm în CV, oricum nu are habar. Și exemplele de acest gen pot continua.
Ca în multe alte și alte cazuri, subiectul salariilor nesimțite este de multă vreme mai degrabă un exercițiu de PR. Până acum a fost scos cu succes pe tapet pentru a împinge în plan secund alte teme de interes public sau pentru a face punctual reglări de conturi în diferite instituții. Atunci când stai prost cu pâinea, circul e întotdeauna de folos. //
