Scandalul Udrea și serviciile

Avem în România o situație anormală: în contextul în care clasa politică autohtonă este făcută literalmente arșice de o întreagă cavalcadă de scandaluri de corupție, singurul centru de putere este în acest moment tandemul DNA-SRI.

Reacțiile, nu doar din mass-media, ci și din spațiul public extins, în particular de pe Facebook și listele de discuții care în^­so­țesc articolele de presă, față de declarațiile Elenei Udrea sunt dis­tor­sionate de cel puțin trei fac­tori majori: 1) antipatia și neîncrederea generalizate fa­ță de d-na Udrea, sub­su­mată aceleia față de clasa politică românească în an­samblul ei, extrem de pro­nunțată în zona societății ci­vile și a jurnaliștilor din ca­tegoria celor care l-au spri­jinit pe Traian Băsescu în ultima decadă; 2) încrederea solidă în tandemul DNA-SRI care, mai ales în ultimii ani, a scos la lu­mi­nă rețele extinse de corupție; 3) sus­pi­ciu­nea naturală, consolidată în timp, față de toți cei care, atunci când ajung să aibă pro­bleme în justiție, lansează în spațiul public acuze privind conspirații politice sau de al­tă natură, cu atât mai mult cu cât, în ast­fel de cazuri, nu sunt puse pe masă și do­vezi concrete. În plus, declarațiile Elenei Udrea afectează inevitabil percepția pu­bli­că asupra justiției și a serviciilor secrete, ceea ce nu e deloc bine.

În ciuda acestor lucruri, dacă luăm puțină distanță față de elementele emoționale și percepția asupra personajului aflat în cen­trul scandalului, nu putem totuși ignora gravitatea subiectului. Întreaga decadă ‘90, dar și perioada guvernării Năstase au fost dominate de tema amestecului ser­vi­cii­lor secrete în politică. În acea vreme, un subiect de acest gen ar fi devenit o te­mă centrală de dezbatere. Veți spune, și pe bună dreptate, că situația e profund di­ferită. Avem un alt tip de servicii secrete, apreciate în exterior, bine ancorate în co­munitatea structurilor de in­formații din spațiul trans­atlantic. Iar, în interior, SRI s-a dovedit un factor cheie în bătălia an­ti­co­rup­ție. O instituție pro­fe­sio­nistă și eficientă. S-a ajuns până acolo încât o parte din mass-media să con­si­dere, cu vizibilă satisfacție, că în fapt DNA (cu sprijinul SRI) va fi instituția care va reforma clasa politică românească.

Toate cele de mai sus sunt realități in­co­n­tes­tabile. Dezvăluirile din marile dosare de corupție, de la retrocedări de terenuri și păduri la licențele Microsoft, au un imens impact public. Cu doar câțiva ani în urmă, puțini s-ar fi așteptat ca an­chetele să ajungă în astfel de teritorii. În­să, dacă e firesc să aplaudăm aceste suc­cese remarcabile, nu trebuie totuși să ui­tăm că într-o societate democratică ches­tiunea controlului asupra structurilor de for­ță din stat, în particular asupra ser­vi­ciilor secrete, e una esențială şi care a stâr­nit de-a lungul timpului enorme con­tro­verse, chiar în democrațiile avansate. Or, acum avem în România o situație anor­ma­lă: în contextul în care clasa politică au­tohtonă este făcută literalmente arșice de o întreagă cavalcadă de scandaluri de co­rupție, singurul centru de putere este în acest moment tandemul DNA-SRI. Veți spu­ne, și pe bună dreptate, că nu este vi­na celor două instituții că atât de mulți politicieni sunt angrenați în scandaluri de corupție. Dar inexistența de facto a unui control politic real asupra structurilor de informații, în particular SRI, nu are cum să nu fie preocupantă.

Un dicton probat adesea în istorie spune că „puterea corupe, iar puterea absolută co­rupe absolut“. A pleca de la premiza că în­tr-o parte avem, prin definiție, doar „bă­ieți buni“ și de cealaltă doar niște ticăloși este și nerealist, și profund nesănătos. Acu­zele Elenei Udrea nu o disculpă, dar nici nu trebuie expediate, toate, cu ușu­rin­ță. Din poziția privilegiată în care s-a aflat ani la rând, e foarte probabil ca ea să știe o mulțime de lucruri din partea ascunsă a puterii din România. Chiar dacă SRI a avut un rol benefic în multe dintre dezvăluirile de corupție, avem garanția că a acționat în­totdeauna ca un actor neutru? Există, din acest punct de vedere, câteva semne de întrebare. De pildă, cum se face că an­cheta penală în care este implicat Toni Gre­blă s-a declanșat exact în momentul în care Curtea Constituțională a rejectat un proiect de lege promovat de SRI? Per­sonal, cred că, în contextul recrudescenței masive a terorismului, a transforma într-o dramă chestiuni de tipul celei că trebuie să îți dai CNP-ul (așa cum o faci, fără pro­bleme, în zeci de alte cazuri) atunci când cumperi cartele telefonice Pre Pay este o reacție excesivă. Dar asta e altceva. SRI nu ar trebui în niciun caz să folosească ast­fel de „arme“ (așa cum pare să fie cazul) pentru a tranșa lucrurile în favoarea sa. Iar asta nu are în niciun fel legătură cu vi­novăția lui Toni Greblă. Prin extensie, și vi­teza cu care a fost reactivat dosarul Gala Bute, imediat după declanșarea atacului Elenei Udrea la conducerea SRI, stârnește unele suspiciuni.

De fapt, lista cu întrebări incomode e mai lungă. Sunt destule situații în care ches­ti­uni din urmă cu mai mulți ani apar brusc într-un context „favorabil“. Ce este la mij­loc? Au ajuns informațiile cu pricina la pro­curori și s-au împotmolit acolo sau au fost extrase de SRI, convenabil, în anu­mi­te momente? O altă nelămurire majoră: a fost informat Traian Băsescu atunci când a numit-o pe Alina Bica în fruntea DIICOT (la sugestia cui știm deja) despre po­ten­ția­lele ei probleme în justiție?

Problema e că, de fapt, nu există în Ro­mânia un control politic real asupra ser­viciilor secrete. Din punct de vedere teh­nic, ar trebui să opereze unul în par­la­ment. Dar cine să o facă? O comisie par­la­mentară condusă de cineva ca Georgian Pop, din care face parte și Sebastian Ghi­ță? Nimeni nu ia în serios o astfel de for­mulă. Partea proastă e că în acest moment nu se întrevede niciun fel de răspuns cre­dibil la o problemă esențială pentru orice societate democratică.