De același autor
Un summit G 20, reuniunea la care participă cele mai importante economii din lume și care anul acesta a avut loc în Japonia, la Osaka, domină inevitabil agenda mediatică a planetei. Nu neapărat prin discuțiile în plen sau prin declarația finală, care de regulă reiterează o sumă de deziderate privind un comerț global liber, transparent, predictibil, stabil, plus ceva ce a devenit practic obligatoriu în ultima vreme, o altă sumă de declarații de bune intenții privind combaterea schimbărilor climatice. Și deși toată lumea le semnează (în chestiunea schimbărilor climatice Donald Trump a avut o poziție separată), fiecare participant își vede ulterior de interesele proprii.
În fapt, mult mai importante sunt reuniunile bilaterale din marja summitului. În plus, în acest an, a captat atenția un eveniment care a avut loc după terminarea reuniunii G 20: întâlnirea Trump – Kim Jong Un, a treia în total, care a avut loc în zona demilitarizată dintre cele două Corei. În acest ultim caz s-a vorbit despre semnificația istorică a faptului ca am văzut primul președinte american care a pășit pe teritoriul nord-coreean, însă dincolo de aerul de reality show, marca Trump, e greu de identificat un progres cât de cât semnificativ în negocieri. În fapt, în cursul acestei ultime întâlniri, Donald Trump nici măcar nu a mai pomenit despre obiectivul fundamental statuat inițial, acela ca Phenianul să renunțe la armele nucleare. Iar strategia Casei Albe de cultivare la nivel personal a unor bune relații cu Kim Jong Un, deși a dus la un moratoriu în ceea ce privește testarea de arme nucleare și lansările de rachete balistice, riscă să aibă efecte negative contrare celor așteptate, de descurajare a înarmării nucleare. Pentru că exemplul Coreei de Nord, o țară extrem de săracă, al cărei lider suprem a obținut datorită programului de dezvoltare a armelor nucleare, în mai puțin de doi ani, o serie întreagă de summituri cu lideri de vârf din lume, de la Trump la Xi Jinping și Putin, care au captat atenția întregului mapamond, le-ar putea sugera și altora o cale de urmat asemănătoare. De altfel, e ironic că întâlnirea lui Donald Trump cu liderul unuia dintre cele mai represive regimuri de pe planetă a stârnit mai multă atenție mediatică decât întregul Summit de la Osaka.
Între întâlnirile bilaterale, desigur cea mai importantă a fost cea dintre Donald Trump și Xi Jinping. Întâlnire care a calmat oarecum temerile privind escaladarea războiului comercial dintre Statele Unite și China, deși este limpede că ne aflăm în logica unei competiții geopolitice, pe toate planurile, în care chestiunea tarifelor este doar una dintre mișcările tactice de parcurs. Iar din acest punct de vedere, al reconfigurărilor geopolitice, a fost interesantă atmosfera generală de la lunga conferință de presă organizată de Casa Albă la Osaka, la încheierea summitului G 20. În cursul acesteia, Donald Trump a fost presat cu întrebări incomode în legătură cu întâlnirea sa cu liderul de facto al guvernului saudit, prințul Mohamed bin Salmanm (MBS), acuzat că a ordonat asasinarea jurnalistului Jamal Khashoggi. În fapt, Trump este criticat adesea pentru că evită să-i critice pe liderii unor regimuri totalitare care se fac vinovați de încălcări ale drepturilor omului. Ba chiar vorbește uneori cu o vizibilă admirație despre unii dintre ei.
În principiu, acuzele sunt justificate, însă trebuie să recunoaștem că, chiar și cu un președinte mult mai sensibil la astfel de lucruri decât Trump, Occidentul nu ar mai avea influența economică, politică și diplomatică din trecut care să-i permită să facă presiuni, cu succes, pe această direcție. China, în primul rând, dar și Rusia, sunt alternative tot mai atractive pentru țările respective. Mulți lideri africani preferă banii chinezești care, spre deosebire de cei din Occident, vin fără nici un fel de condiționări privind promovarea democrației și statului de drept.
Succesul remarcabil al Rusiei în Siria, incapacitatea Occidentului de a determina schimbarea regimului Maduro, în ciuda enormei nemulțumiri populare, sunt semnale exact în această direcție. Un exemplu îl oferă și UE, care a fost nevoită să ajungă la o înțelegere cu Turcia, din cauza fluxului de refugiați, în ciuda caracterului brutal al guvernării Erdoğan, care a desființat practic mass-media independente și a arestat zeci de mii de persoane, din spațiul universitar, jurnaliști, magistrați etc. Cu alte cuvinte, acest tip de retorică moștenită din perioada Pax Americana, de dominație a SUA, intră astăzi în coliziune cu o realitate geopolitică destul de diferită de cea din trecut. Într-un interviu acordat cotidianului Financial Times, care a făcut vâlvă înaintea Summitului de la Osaka, Vladimir Putin constata, cu un aer triumfal, că „liberalismul este depășit“. În subtext, el era desigur convins că și ordinea internațională liberală este în derivă. Într-un editorial apărut ulterior, ziarul îl contrazicea, spunând că liberalismul occidental nu este depășit, dar că politicienii din Statele Unite și Europa trebuie „să depună mai multe eforturi pentru apărarea valorilor sale și pentru a face corecțiile necesare“. E interesant însă că, în același editorial, Financial Times era de părere că președintele Statelor Unite „reprezintă, fără îndoială, o mai mare amenințare pentru coeziunea Vestului decât omologul său din Rusia“. E adevărat, i se pot reproșa destule lui Donald Trump din acest punct de vedere, dar această atitudine de arogantă superioritate morală care așază vina pentru deteriorarea relației transatlantice aproape exclusiv în zona Americii nu este cu siguranță cea mai bună cale de a contracara ofensiva puterilor revizioniste. //
