De același autor
Procurorul Șef al Tribunalului Penal Internațional (TPI), juristul britanic Karim Khan, un musulman practicant, a solicitat mandate de arestare pentru premierul israelian și pentru ministrul apărării, Benjamin Netanyahu, respectiv Yoav Gallant, precum și pentru trei lideri ai Hamas. Susține că are „motive rezonabile” să creadă că aceștia sunt responsabili de crime împotriva umanității și crime de război, inclusiv, în cazul israelienilor, și de folosirea „foametei ca armă de război”. Deocamdată este doar o solicitare. Pentru a intra în vigoare, aceasta trebuie validată de un complet format din trei judecători.
Un detaliu interesant este că în motivația solicitării lui Karim Khan se vorbește despre „teritoriul Israelului și Statul Palestina (în Fâșia Gaza)”, în condițiile în care în mod cert există un stat Israel, nu un teritoriu (!), nu însă și un stat Palestina. Acesta din urmă este la fel de evident o ficțiune, chiar dacă peste 140 de state, ultimele fiind Spania, Irlanda și Norvegia, o propagă din motive diverse: ideologice, resentimentare, religioase. Un alt detaliu deloc nesemnificativ, în condițiile în care sloganul de „De la râu până la mare Palestina va fi liberă” (ceea ce presupune explicit eradicarea Israelului) răsună în campusurile universitare, în marșurile de pe străzile orașelor din Occident și îl mai regăsim și pe postările de pe rețeaua X (Twitter) a două membre ale partidului Sumar, de extremă stângă, care fac parte din guvernul de la Madrid. De remarcat este și faptul că în text se face trimitere la „un conflict armat între Israel și Palestina și
un conflict armat non-internațional între Israel și Hamas, care se desfășoară în paralel”. O declarație logic disonantă, însă deloc întâmplătoare. Intenția este aceea de a face o separație între gruparea Hamas (pe care comunicatul se ferește să o descrie drept una teroristă) și palestinieni, deși în proporție covârșitoare populația din Gaza (și de fapt și din Cisiordania) sprijină Hamas.
Dar probabil cea mai scandaloasă abordare a lui Karim Khan este aceea de a face o echivalență între liderii singurei democrații din Orientul Mijlociu și cei ai unei organizații teroriste ca Hamas. Mergând pe aceeași logică, ar trebui să procedăm la fel în cazul lui Churchill și Roosevelt în relația cu Hitler. O echivalență care nu are pe fond nicio bază în realitate. La fel cum nu au nici motivele invocate pentru a condamna Israelul, acuzele că armata sa „ar fi provocat în mod intenționat foamete, mari suferințe și vătămări grave ale corpului sau sănătății populației civile”. Toate acestea se bazează pe acuzații inventate furnizate de Hamas sau de către membri ai unor organizații internaționale simpatizanți Hamas. E greu să crezi în buna credință și în imparțialitatea celor care vin cu astfel de acuzații când ai dovezi concrete că spitalele din Gaza, precum Al-Shifa, școlile și grădinițele erau folosite ca structuri suport pentru acțiunile teroriste, când ai imagini cu sutele de kilometri de tuneluri săpate, finanțate între altele din banii trimiși din afară destinați civililor, când sunt date concrete că au fost livrate în Gaza peste 400 de mii de tone de ajutoare, în mare parte confiscate de Hamas pentru uzul propriu sau pentru a le vinde pe piața neagră. Și, apropo de medicii la care face referire Karim Khan, să nu uităm că unul dintre ostaticii eliberați a fost ținut în captivitate de un medic palestinian din Gaza. În afară de asta, o bună întrebare este de ce a fost anulată brusc o vizită de documentare a procurorilor Tribunalului în Israel? Chiar dacă nu era obligatorie, ar fi fost un semn minimal de bună credință.
TPI, creat în 2002, este departe de a fi un mare „tribunal mondial”. Este mai degrabă o instituție politică, decât una judiciară. Țări ca Statele Unite, Rusia, China au decis să nu i se alăture, altele au decis să se retragă. Până acum, nici nu are multe realizări de raportat, în ciuda unui buget anual de aproximativ 200 de milioane de dolari. A condamnat doar șase persoane pentru crime de atrocități în masă. Problema de fond privind TPI și așa-numitul Statut de la Roma privind legislația internațională în materie de război, în baza căruia operează, este că nimeni nu poate câștiga un război dacă respectă prevederile acestuia. Statutul nu este gândit pentru o lume reală, ci pentru una utopică. A doua mare problemă este maniera selectivă în care operează. Dacă e să vorbim de comportament brutal, inuman, atunci ar trebui să ne oprim mai degrabă asupra Coreei de Nord sau Iranului, nu la o țară democratică ca Israelul. Și e greu de crezut că s-ar putea obține vreodată condamnări ferme la adresa Chinei pentru represiunea împotriva uigurilor sau acțiunile agresive din Marea Chinei de Sud.
Când e vorba de Israel și Palestina, e greu să caracterizezi declarațiile multor lideri occidentali: naivitate, fixism ideologic, oportunism, lașitate, din frică față de marile comunități musulmane din țările lor? De pildă, pentru a motiva decizia țării sale de a recunoaște „statul” Palestina, alături de Irlanda și Spania, premierul norvegian Jonas Gahr Store vorbea despre „singura alternativă pentru israelieni și palestinieni: două state, care să trăiască unul lângă altul, în pace și securitate”. Cum poți să continui să spui mecanic astfel de platitudini atunci când palestinienii au respins în 2000 și 2008 până și cele mai generoase soluții „cu două state” (în care urma chiar ca Ierusalimul de Est să devină capitala celui palestinian) și, conform sondajelor de astăzi, doresc în proporție masivă eliminarea Israelului ca stat. Nemaivorbind despre faptul că pentru Israel ar fi un act suicidar. Iranul, al cărui obiectiv declarat este anihilarea statului evreu, și-ar crea astfel un cap de pod chiar în inima acestuia.
La mijloc este o enormă ipocrizie. Astfel de nobile comandamente morale sunt enunțate doar când e vorba de Israel. Nu și atunci când e vorba de cei 40 de milioane de kurzi, răspândiți în Irak, Siria și Turcia, care își doresc și ei un stat al lor. Și în timp ce guvernul socialist de la Madrid se declară extrem de preocupat de chestiunea „statului palestinian”, privește complet diferit dorința la autodeterminare a bascilor sau a unei bune părți a locuitorilor din Catalonia. Ce să mai vorbim despre recunoașterea dreptului la autodeterminare a Taiwanului în relația cu China.
Oricum, vigilența instituțiilor internaționale în materie de drepturi umanitare, dreptul la autodeterminare și alte astfel de obiective înalte, are o țintă foarte clară: Israelul. De pildă, la Consiliul ONU pentru Drepturile Omului, o structură complet ridicolă și inutilă (de-a lungul timpului, a fost înființată în 2006, printre cei 47 de membri s-au aflat unii dintre cei mai mari violatori ai acestora precum Iran, Cuba, Coreea de Nord), majoritatea rezoluțiilor au condamnat Israelul. Același lucru s-a întâmplat și la UNESCO, organizație din care Israelul s-a și retras în 2016. În 2017, o rezoluție susținută de 22 de țări descrie Ierusalimul ca fiind „ocupat” și declară suveranitatea Israelului asupra orașului „nulă și neavenită”.
În cadrul Adunării Generale ONU, din 2015, au fost votate 140 de rezoluții de condamnare a Israelului, mai mult decât cele vizând toate celelalte țări la un loc. Doar în 2023 au fost 14 astfel de rezoluții dintr-un total de 21. Și în timp ce Franța, Suedia și alte state UE au sprijinit aproape toate cele 14 rezoluții adoptate împotriva Israelului, aceleași națiuni europene nu au reușit să introducă nici măcar o singură rezoluție în Adunarea Generală ONU cu privire la situația drepturilor omului în China, Venezuela, Arabia Saudită sau Cuba. Cum se explică această înverșunare la adresa Israelului? Este expresia unei mai ample ostilități împotriva Occidentului, în ansamblu, Israelul fiind văzut ca un nedorit implant al acestuia în regiune. Sunt mai multe forțe implicate: 1. un mare front format din țările islamice, în cazul cărora, spre deosebire de societățile secularizate din Occident, religia, militantismul islamic, joacă un rol important; 2. sunt apoi multe dintre țările din Africa și America de Sud unde anti-americanismul este la cote înalte (între altele și datorită eforturilor KGB din perioada sovietică și ale FSB în prezent); 3. exponenții curentului neomarxist din Occident care împărtășesc cu ceilalți agenda anti-occidentală (vedem asta chiar acum în campusurile universitare). Și, sigur, nu trebuie uitat nici antisemitismul latent.
TPI face parte dintr-o listă întreagă de instituții internaționale (ONU, UNESCO, OMS etc.) sau ONG-uri, precum Amnesty International, Oxfam (afectată de corupție și scandaluri sexuale în Haiti), Human Rights Watch etc. privite aproape cu evlavie. Etichetele sună bine, dar înăuntru conținutul este serios alterat. În cele mai multe cazuri au fost create cu bune intenții. Misiunile enunțate în statut sunt pline de idealuri nobile. Însă unele din start, prin însuși felul în care au fost proiectate – un exemplu tipic este Consiliul ONU pentru apărarea drepturilor omului –, altele pe parcurs, s-au îndepărtat semnificativ de la scopul pentru care au fost înființate.
Pe fondul declinului Americii și al Occidentului, în general, toate aceste forțe au devenit mult mai active. În plus, multe dintre instituțiile internaționale create și finanțate generos de țările occidentale au fost și acestea infiltrate de o birocrație ideologic radicală ostilă, iar unele agenții ONU au ajuns să fie controlate de China.
Deși Statele Unite acoperă 22% din bugetul structurilor ONU, Rusia (care plătește de aproape 10 ori mai puțin) și mai ales China (cu o contribuție practic egală cu aceea a Suediei) au reușit să manevreze zeci de state satelit, reușind nu doar să-și impună favoriții la conducerea acestor structuri, ci să le și imprime o pronunțată linie anti-occidentală, în special anti-americană. Este vorba de o structură internațională faraonică, ineficientă, coruptă moral, care a deviat major de la scopurile pentru care a fost creată.
