Trump, între basmul saudit și Russiagate

Pentru Donald Trump, confruntat acasă cu coșmarul Russiagate, vizita în Arabia Sau­dită, primul capitol dintr-o călătorie ex­ter­nă de nouă zile, trebuie să fi apărut ca un fel de imersiune în universul mirific din 1001 de Nopți. Regele Salman a ținut să-l întâmpine personal la aeroport, onoa­re pe care i-a refuzat-o ostentativ lui Ba­rack Obama cu prilejul ultimei vizite a aces­tuia în Regatul Saudit. Pe drumul de la aeroport au fost plasate bannere de sa­lut cu chipurile celor doi lideri, iar pe par­cursul celor două zile ale vizitei saudiții au organizat nu mai puțin de trei summit-uri în care președintele american a fost invitatul de onoare.

Până la prima trezire la realitate nu a durat însă mult. Cu puțin timp înaintea discursului pe ca­re Donald Trump urma să-l țină în fața a peste 50 de lideri mu­sulmani, regi, președinți, prim-miniștri, prinți moștenitori, Kim Jong-un a ținut să-i transmită, de la distanță, un mesaj pro­vocator: Coreea de Nord a efectuat, cu succes, un nou test cu o rachetă balistică. În timp ce presa chineză saluta de­man­te­larea rețelei de informatori ai CIA. O lo­vi­tu­ră extrem de gravă, care lasă SUA prac­tic „în întuneric“, atunci când trebuie să ana­lizeze evoluțiile din China, deciziile lua­te de principalul său adversar geo­po­li­tic, în­tr-un moment în care acesta con­tes­tă des­chis și explicit, așa cum a făcut-o re­cent Xi Jinping la forumul economic de la Shan­ghai, actuala ordine globală cons­trui­tă și întreținută sub bagheta Wa­shing­tonului.

Dacă ar fi să bifăm rezultatele concrete ale vizitei la Riad, două ar fi subiectele prin­ci­pale. Primul este un uriaș acord cadru, de sute de miliarde de dolari, între SUA și Arabia Saudită, cu două componente: una strict comercială (tranzacții, investiții reciproce) și un pachet enorm de achiziții militare, în valoare de 110 miliarde de do­lari. Exact genul de deal compatibil cu ma­niera strict tranzacționistă în care pre­șe­dintele american vede lumea, inclusiv atunci când e vorba de politica externă. Mai ales că asta i-a permis să transmită ba­zei sale electorale mesajul de acum stan­dard: „jobs, jobs, jobs“. Este motivul pen­tru care mulți analiști caracterizează acest tip de aranjament ca un fel de „mită“ saudită menită să atragă fără rezerve Ame­rica în confruntarea majoră din Orientul Mijlociu, care interpune o alianță sunnită, coagulată în jurul Arabiei Saudite, unui Iran șiit prezent în plan politic și militar, direct sau prin grupări teroriste precum Hezbollah, în zone cheie din regiune, din Irak până în Siria.

Al doilea element este impactul real al dis­cursului său în fața liderilor musulmani reuniți la Riad. Impresia generală a fost una relativ favorabilă. Așa a fost receptată de o audiență care se așteaptă de regulă la surprize neplăcute din partea unui lider atât de imprevizibil. Schimbarea de optică a administrației față de ceea ce a spus în campania electorală se vede clar în dis­cur­sul lui Trump. Este tranziţia de la „te­ro­rismul islamic radical“ (eticheta folosită în discursul ținut de Trump în Congres) la „extremismul islamist și teroarea isla­mistă“ (din discursul ținut la Riad). Tonul și nuanțele sunt apropiate de cele folosite de generalul David Petraeus, repre­zen­tan­tul unei generații din care face parte și McMaster, care înțelege cât de important es­te să câștigi „inimile și mințile“ alia­ți­lor. Trump a evitat capcana în care a că­zut de atâtea ori în timpul campaniei, de a vedea confruntarea în termenii unui con­flict între civilizații: „aceasta nu este o bătălie între diferite credințe, secte sau diferite civilizații. Este o bătălie între cri­minali barbari care vor să distrugă viața umană și oamenii rezonabili din toate religiile care vor să o protejeze. Este o lup­tă între bine și rău“.

Două au fost mesajele esențiale transmise de Donald Trump: 1) pentru America, combaterea terorismului e o prio­ri­ta­te ma­joră, semnal care va fi trans­mis și la întâlnirea de la sediul NATO; 2) Wa­shingtonul a renunțat, spre satisfacția de­plină a Arabiei Saudite (dar și a Israelului), la nuanțele în relația cu Iranul introduse de Administrația Obama. Legat de al doi­lea punct, dorința de a sublinia această schimbare marcantă de direcție a dus chiar la situații hilare, ca atunci când Rex Tillerson a criticat dur politica Teheranului în domeniul drepturilor omului la doar o zi după ce în Iran s-a votat masiv pentru un președinte moderat, cu intenții re­for­ma­toare (chiar dacă puterea reală în do­me­nii cheie o are liderul suprem religios), stând alături de ministrul de Externe al Arabiei Saudite, unde una dintre marile dispute „reformatoare“ este dacă să li se per­mită sau nu femeilor să conducă un automobil. Cert este că situația haotică și extrem de tragică și destabilizatoare din Orientul Mijlociu, implicarea masivă a Ira­nului, în partenariat cu Rusia, au creat pre­mizele unei alianțe, greu de imaginat doar în urmă cu câțiva ani, între Israel și țările coagulate în jurul Arabiei Saudite.

Oare va da roade demersul american de a constitui un front unit împotriva ex­tre­mis­mului islamic? E greu de spus. S-ar putea să fie unele pro­grese în materie de schimb de informații, poate și în plan militar, pe teren, în confruntarea cu ISIS. Însă marea problemă e aceea că viziunea Administrației Trump în materie de combaterea terorismului islamic este una simplist militară, care ig­noră cu totul realitatea socială, atmosfera din regiune, impactul unei propagande finanțate timp de zeci de ani, în mod iro­nic, chiar pe canale saudite. Într-o reacție post-discurs, Elliott Abrams, care a ocupat poziții importante în domeniul politicii externe în timpul administrațiilor Reagan și Bush (a cărui numire a fost blocată de Steve Bannon, atunci când Rex Tillerson a vrut să-l readucă în Departamentul de Stat), a descris plastic problemele ridicate de o astfel de abordare: „este ca și când ai considera că teroriștii islamici vin de undeva din spațiul extraterestru, nu sunt parte integrantă din textura so­cie­tăților din regiune“.

În Arabia Saudită, o țară în care totul se află sub controlul strict al autorităților, Donald Trump nu a avut parte de surprize neplăcute. Deja în Israel situația va fi cu totul alta, chiar dacă e vorba de unul din­tre aliații strategici ai Americii. Pe de o parte, mass media de acolo abordează pe larg scandalurile de la Washington, in­clu­siv cel legat de dezvăluirea către ruși a unor informații confidențiale primite de la Tel Aviv, iar pe de alta, în planul po­li­ti­cii interne din Israel, o parte dintre mem­brii dreptei radicale din Guvernul Neta­nyahu sunt dezamăgiți că Trump a făcut un evident pas înapoi față de promisiunile sale din campanie privind mutarea Am­ba­sa­dei Americane la Ierusalim sau re­nun­ța­rea la formula unui stat palestinian se­pa­rat. Se spune că Netanyahu a fost nevoit să facă presiuni asupra unor membri ai ca­bi­netului pentru a-i determina să vină la aeroport să-l întâmpine pe Trump.

Iar în Europa atmosfera va fi și mai în­căr­cată, chiar ostilă față de cel mai ne­popular președinte american din ultimii zeci de ani (în Franța sau în Germania, peste 80 de procente din cetățeni au o pă­rere proastă sau foarte proastă despre Donald Trump). Și nu ajută deloc din acest punct de vedere suita de scandaluri în care este implicat chiar la el acasă. Cu fiecare săp­tămână, o nouă revelație pare să zguduie din temelii Administrația Trump. Iar săp­tămâna trecută au apărut noi elemente care pun într-o cu totul altă lumină narațiunea asamblată de Casa Albă privind concedierea directorului FBI. In­formația despre presiunile exercitate de Trump asupra directorului FBI a fost un game changer care a dus la numirea unui procuror special care să preia ancheta pri­vind interferența rusă. Un rol esențial în succesiunea evenimentelor viitoare îl va avea personajul nominalizat pentru noua poziție, Robert Mueller, el însuși un fost director al FBI, cel mai longeviv director de după J. Edgar Hoover, care se bucură de o rară susținere bipartizană.

Scurgerile către presă au venit dinspre ser­viciile secrete. Între servicii și președinte s-a acumulat o imensă criză de încredere. Și foarte probabil aceasta va continua să existe, atât timp cât președintele va con­ti­nua să se comporte precum „idiotul util“ al Moscovei („naivul privit cu dispreț de către Kremlin, dar care poate fi făcut să facă lucruri în numele său“, după cum remarca Michael Hayden, fostul șef al NSA și al CIA) și va ignora agresiunea rusă asu­pra democrației americane.

Rămâne de văzut cum va suporta Donald Trump șocul trecerii de la „basmul saudit“ și de la te­ri­toriul prietenos din Israel către o Europă sceptică, ostilă, care îl privește drept un personaj derizoriu, total nepregătit pentru poziția pe care o ocupă. Titlul unui editorial din influentul săp­tă­mânal german Der Spiegel e relevant: „E timpul să scăpăm de Donald Trump“. Su­bliniind că sub conducerea sa SUA au de­ve­nit bătaia de joc a planetei și că, dacă acest lucru nu se întâmplă, „comunitatea internațională trebuie să găsească o cale de a ocoli Casa Albă și de a se elibera de dependența de Statele Unite“. Sigur, re­gă­sim aici excesele de limbaj ale presei li­be­rale amplificate de accentele antia­me­ri­ca­ne prezente într-o bună parte a societății germane. Însă, cu toată impredictibilitatea lui Trump, America a demonstrat și de­mon­strează chiar în prezent că are destule pârghii constituționale, mai solide decât în multe state din Europa Occidentală, pen­­tru a bloca derapajele majore. Iar pro­blema de fond nu este neapărat legată de ce lucruri necugetate vor face SUA sub Ad­ministrația Trump, așa cum se teme Der Spiegel, ci mai degrabă că vom vedea în anii următori o Americă înghe­ța­tă într-un conflict politic intern, blocată, incapabilă să răspundă eficient în fața pro­vocărilor puterilor revizioniste, precum Rusia sau China, care militează deschis pen­tru deza­gregarea actualei ordini mon­diale și ero­da­rea valorilor democrației liberale.