Umbra Rusiei la Barcelona

Cu exact un an în urmă, pe 25 septembrie 2016, Hotelul Ritz-Carlton din Moscova găz­duia o conferință intitulată cuminte Dia­logul națiunilor, organizată de un ONG rusesc, Mișcarea an­ti^­glo­balizare. Scopul con­fe­rin­ței, care reunea repre­zen­tanți ai unor mișcări se­pa­ratiste din diferite părți ale lumii, era acela de a pro­mova „o lume multipolară fără hegemonia ame­ri­ca­nă“. În acord cu ceea ce avea să susțină, doar câ­te­va luni mai târziu, Serghei Lavrov, ministrul de Ex­ter­ne al Rusiei, la tradiționala conferință de securitate de la München.

Kremlinul, unul dintre sponsorii eve­ni­mentului, are însă o viziune foarte selec­tivă din acest punct de vedere. Există se­paratisme bune și separatisme rele. De­mersurile pentru mai multă autonomie ale cecenilor sau tătarilor din Crimeea, deci nicidecum pentru ceva radical pre­cum secesiunea, sunt rele, iar cei care mi­litează în sprijinul unor astfel de doleanțe sunt descriși drept „agenți americani“ și riscă până la cinci ani de închisoare. În schimb, cele care au creat enclave pro-ru­se în alte țări, în Donbas, în Georgia, în Transnistria, sunt bune, drept pentru care sunt sprijinite de Moscova. La fel, sece­siu­nea Kosovo a fost un lucru rău, însă se­pararea Scoției, Cataloniei și, desigur, cea a Crimeei trebuie salutate drept un triumf al demnității, al voinței de autode­ter­mi­nare a popoarelor.

Printre participanții la conferința de la Moscova s-au aflat, alături de tot felul de figuri exotice pre­cum reprezentanții unor mișcări separatiste din Texas sau Ca­li­for­nia (care și-a deschis chiar un fel de „am­basadă a Californiei“ în Federația Rusă), și un delegat al mișcării separatiste din Ca­ta­lonia, care, relatează presa spaniolă, ar fi promis că o Catalonie independentă va re­cunoaște anexarea Crimeei și va milita în UE pentru ridicarea sancțiunilor împotriva Rusiei. De altfel, Generalitat, guvernul re­gional din Catalonia, cultivă de ani buni le­gături strânse cu Rusia, semnând, de pil­dă, acorduri comerciale cu diferite regiuni precum Moscova, Novosibirsk sau Samara. În plus, Catalonia este una dintre des­ti­na­țiile preferate ale turiștilor ruși. Iată de ce Moscova are toate motivele să presupună că va întreține legături privilegiate cu o Ca­talonie independentă, care ar putea deveni un important cap de pod rusesc în­tr-o regiune importantă a Europei.

Așa cum face de obicei, Vladimir Putin, per­sonal, s-a ferit să adopte o poziție tran­șantă privind referendumul din Catalonia, chiar dacă doi dintre liderii cu care se află în relații cordiale, Nicolas Maduro, din Ve­nezuela, și Viktor Orbán, și-au exprimat deschis sprijinul pentru independența re­giunii. Lucru care, în ceea ce îl privește pe premierul maghiar, nu a trecut pro­ba­bil neobservat la București. Însă faptele spun mai mult decât orice fel de decla­rații. Cele două canale rusești de pro­pa­gandă externă, televiziunea RT și Sputnik, au militat activ în favoarea independenței Cataloniei. Și, cel puțin la fel de relevant, e și faptul că doi dintre cei mai importanți agenți de influență ai Rusiei, Edward Snow­den și, mai ales, Julian Assange, fon­datorul WikiLeaks, s-au activat și ei brusc cu câteva săptămâni înaintea refe­ren­du­mului de pe 1 octombrie.

După 10 septembrie, Assange a trimis nu­meroase postări pe Twitter, în catalană și engleză, în sprijinul mișcării sece­sio­nis­te, postând la un moment dat o fotografie de arhivă de la intervenția brutală a armatei chineze împotriva demonstranților din Piața Tienanmen, cu legenda „Spa­nia, asta nu va merge în Catalonia!“. Ceea ce, la prima vedere, pare ciudat pentru că nu există absolut niciun fel de legătură între cele două situații. Cum pare aparent bizar interesul brusc al lui Julian Assange pentru mișcarea separatistă din Catalonia, o regiune de care nu este legat în niciun fel, deși preocupările sale de­cla­rate sunt cu totul altele. Pe 11 septembrie, într-o postare pe Twitter care acompania un clip video de la o mare demonstrație la Barcelona prilejuită de Ziua Națională a Cataloniei, Diada, Julian Assange scria că „Pe 1 octombrie fie se va naște o nouă na­țiune de 7,5 milioane, fie va fi război civil“. E poate important de observat că nici Assange, nici Snowden, care s-au ară­tat atât de preocupați de violențele jan­dar­milor spanioli, nu au găsit cu cale să aibă nicio opinie față de reprimarea violentă de către poliția rusă a protestelor în spri­ji­nul lui Aleksei Navalnîi, principalul ad­ver­sar politic al lui Vladimir Putin, care au avut loc la sfârșitul săptămânii trecute.

Presa spaniolă relatează că, din cele 150.000 tweet-uri și retweet-uri dis­tri­bui­te sub hashtag-ul #Catalonia în perioada premergătoare referendumului, 40.000 sunt cele postate inițial de Assange, 8.000 de Snowden, 2.000 de către WikiLeaks și 600 de către RT. Iar ideea comparației în­tre Barcelona și Piața Tienanmen din Bei­jing o regăsim prima dată într-un comen­tariu difuzat de RT, inspirat la rândul său din The Independent, publicație pe care a cumpărat-o în 2010 oligarhul rus Ale­xan­der Lebedev, provenit din KGB.

În paralel, RT și Sputnik au atacat ve­he­ment El País, cel mai important cotidian spaniol, care, cu câteva zile în urmă, a dez­văluit că o parte dintre fotografiile cu imagini violente care ilustrau intervenția în forță a jandarmilor spanioli în timpul des­fășurării referendumului, fotografii ca­re au fost masiv distribuite pe rețelele sociale pentru a amplifica tensiunea, erau de fapt false. Fie datau de la evenimente pe­trecute cu ani în urmă, fie fuseseră mo­dificate în Photoshop spre a le conferi mai mult dramatism. E interesant că una din­tre știrile false răspândite de RT și, bi­ne­înțeles, imediat distribuită pe rețelele so­ciale a fost aceea că „Uniunea Europeană va respecta independența Cataloniei, dar noul stat va trebui să parcurgă etapele procesului de aderare“. Posibilitatea de a rămâne în continuare în UE era un ele­ment important pentru a-i încuraja pe ca­talani să sprijine independența regiunii, asumându-și riscuri minime în viitor.

Este drept, o mână de ajutor a dat și presa liberală din Europa. The Guardian, de pildă, care pe 21 sep­tembrie i-a oferit cu ge­ne­ro­zitate un spațiu editorial lui Car­les Puigdemont, președintele au­to­rităților regionale din Catalonia, unul dintre liderii mișcării separatiste, articolul fiind dis­tri­buit imediat de Snowden pe rețeaua Twit­ter. La fel cum au procedat, de o manieră iresponsabilă, și o serie de înalți demnitari de la Bruxelles, care au încurajat-o pe Nicola Sturgeon, liderul SNP, formațiune po­litică care militează pentru inde­pen­den­ța Scoției, în speranța că în acest fel îi vor aplica o lovitură Londrei. Iată că acum acest tip de comportament, care i-a în­cu­rajat pe catalani alimentându-le credința că vor fi repede acceptați în Europa, ca na­țiune separată, riscă să destabilizeze se­ver, din interior, chiar UE în ansamblu, dacă Catalonia devine punctul de plecare al unei explozii de secesiuni similare pe con­tinent. Toate fiind încredințate că Uni­unea Europeană le va oferi plasa de si­guranță pentru a putea funcționa după ce vor deveni entități independente, în timp ce liderii acestor mișcări, precum Puig­de­mont sau Nicola Sturgeon, se și văd stând la aceeași masă cu șefi de stat sau de guvern ca Merkel sau Macron.

Un comentariu postat pe site-ul Financial Times, al cărui autor își declara con­vin­ge­rile liberale, exprima regretul că el și cei din generația sa nu au înțeles pericolul unui program educațional promovat în școli, cu consecințele pe care le vedem as­tăzi, ca­re ridică în slăvi diversitatea și lo­ca­lis­mul, demonizând, pe de altă parte, con­cep­tul de națiune. După cum observa is­to­ricul american Mark Lilla cu privire SUA, dar observația este perfect va­la­bilă și pen­tru Europa, „am fost atât de obsedați de a celebra diversitatea, încât am uitat cu totul să cultivăm ceea ce ne unește“.

Cu câteva zile înainte de referendumul din 1 octombrie, Julian Assange a avut o in­tervenție video găzduită de Uni­ver­si­tatea din Barcelona, în cursul căreia a opi­nat că tot acest conflict între statul spa­niol și Catalonia este „un moment de re­ferință în istoria Occidentului“, spunând că acest tip de acțiuni trebuie repetate pes­te tot în Europa și, în general, în Oc­ci­dent. A dat chiar ca exemplu un po­tențial plebiscit pentru independența Californiei, care, speră el, va fi organizat în 2018. Nu e deloc lipsit de interes faptul că liderul mișcării separatiste din California, Louis Marinelli, și-a mutat reședința în Rusia în luna aprilie. Cu alte cuvinte, cam peste tot regăsim mâna Moscovei.

Assange și Snowden nu au făcut, în fond, decât să ope­ra­țio­na­li­zeze strategia Rusiei de a des­ta­biliza Occidentul, pe toate căile posibile. Este exact ceea ce, am aflat recent, au făcut rușii și în America, prin Facebook, amplificând, de pildă, ten­siunile rasiale plecând de la incidentele din Ferguson. Tactici similare cu cele uti­li­zate la referendumul din Scoția sau la ale­gerile prezidențiale din Franța. Agenda Kremlinului pentru Europa are în vedere două obiective majore: 1) dezagregarea sau măcar destabilizarea severă a Uniunii Europene și 2) dizolvarea legăturilor din­tre America și Europa, inclusiv prin sub­minarea NATO. În acest fel, Rusia ar putea să joace un rol dominant într-o Europă slăbită și fragmentată. Iar dacă judecăm după felul în care arată astăzi contextul european, după Brexit și recrudescența miș­cărilor separatiste din Spania, Marea Britanie, Belgia sau Italia, planul pare să meargă de minune. Mai ales pentru că de partea cealaltă se confruntă cu societăți deschise, vulnerabile, în care agenda pro­gresistă care a prezentat atâta vreme sta­tele naționale drept o anomalie, valorile tradiționale drept niște lucruri depășite, pro­movând în paralel primatul rela­ti­vis­mu­lui moral, în care fiecare este îndrep­tă­țit să facă aproape orice, au creat toate un teren propice de acțiune pentru redutabila mașinărie de propagandă și destabilizare pusă la punct la Moscova.