De același autor
Kishore Mahbubani a fost timp de 10 ani reprezentantul Singapore la ONU. Este însă cu siguranță mai cunoscut prin expertiza sa geopolitică, mai ales în privința Chinei, Indiei și Asiei de Sud-Est, fiind un invitat frecvent al think tank-urilor și al marilor universități pentru conferințe sau stagii academice. Într-un interviu recent pe podcastul SINICA, specializat pe analiza politicii interne și externe a Beijingului, el abordează chestiunea raporturilor dintre lumea occidentală și „Sudul Global” (o sintagmă care a înlocuit „Lumea a Treia” din perioada primului Război Rece).
Este o chestiune importantă, în mare parte absentă, inclusiv la noi, din analiza dinamicii geopolitice puse în mișcare de războiul din Ucraina. Pentru că suntem departe de a ne afla în situația ca „Ucraina să fi unit lumea”, așa cum declară adesea președintele Zelenski. De fapt, nici măcar unitatea transatlantică nu e chiar garantată, dacă ne raportăm la declarațiile lui Emmanuel Macron după vizita la Beijing. Ne aflăm în situația în care, în mare măsură, restul lumii, 85 de procente din populația globului, menționează Kishore Mahbubani, nu s-a raliat sancțiunilor impuse de Occident Rusiei. Pentru că, explică el, restul lumii nu vede conflictul în termeni de alb și negru, așa cum fac occidentalii, ci crede că și Rusia are preocupări legitime de securitate. Adăugând că, dacă s-ar fi exclus ideea unei viitoare integrări a Ucrainei în NATO, războiul ar fi putut fi evitat.
Este o ipoteză foarte departe de realitate, mai ales după ce Serghei Lavrov a spus în câteva rânduri că războiul trebuie să fie punctul de plecare pentru schimbarea actualei ordini mondiale, ceea ce în traducere înseamnă că Moscova vrea să-și reconstituie, chiar și doar parțial, fosta sferă de influență din estul Europei. Însă e un punct de vedere interesant pentru a înțelege maniera în care țările din Sudul Global văd Occidentul și se raportează la actuala ordine mondială, pe care nici ele în general nu o agreează și o doresc schimbată.
În discuția de pe SINICA, Kishore Mahbubani reia ideile majore din ultima sa carte publicată în 2020, „A câștigat China?” , care a stârnit numeroase reacții și a fost intens comentată. Venea după un alt volum, din 2019, „A pierdut Vestul?”, care transmitea în mare același mesaj: Vestul este într-un declin iremediabil, secolul 21 va fi unul asiatic, corectând aberația care a fost dominația Occidentului din ultimii 200 de ani.
Plecând de aici, teza sa principală este aceea că, deși nimic nu e sigur, actuala competiție geopolitică va fi câștigată foarte probabil de China. În acord cu vederile exprimate de intelectuali sinofili ca Martin Jacques sau Daniel Bell, dar și cu ceea ce scria și el într-un articol din The Economist din aprilie 2020, cu titlul sugestiv „Zorii secolului Asiatic”: „Era dominației occidentale se încheie. Revenirea Asiei în afacerile mondiale și în economia globală, care se întâmpla deja înaintea declanșării pandemiei COVID-19, va fi cimentată într-o nouă ordine mondială după criză. Deferența față de societățile occidentale, care a fost norma în secolele al XIX-lea și XX, va fi înlocuită de un respect și o admirație tot mai mari pentru cele din Asia de Est. Pandemia ar putea marca astfel începutul secolului asiatic”.
O imagine idilică a Chinei, departe de realitate
În analiza de pe SINICA și din cărțile sale, Kishore Mahbubani are cu siguranță dreptate atunci când spune că Occidentul a ignorat complet după sfârșitul Războiului Rece realitățile geopolitice. Tonul triumfalist exprimat de Francis Fukuyama în volumul celebru în care prevedea sfârșitul istoriei, în sensul în care democrația liberală și piața liberă au câștigat definitiv partida, este în bună măsură responsabil pentru situația dificilă și complicată în care Vestul se găsește astăzi. Mahbubani își amintește de o întâlnire cu un înalt oficial belgian în 1991, anul care a marcat probabil apogeul triumfalismului post-Război Rece. În fața unui grup de asiatici, oficialul declara: „Războiul Rece s-a încheiat. Au mai rămas doar două superputeri: Statele Unite și Europa”. Dar iată cum istoria se răzbună!
Este însă ironic, deși nu neapărat surprinzător, faptul că, după ce subliniază că Occidentul nu a luat în seamă ascensiunea Chinei în anii ’90, Mahbubani spune că acum ar trebui să facă în esență același lucru, preocupându-se în principal de amenințarea internă a populismului mai degrabă, decât de amenințarea externă a Chinei. Obiectivul principal al Americii ar trebui să fie îmbunătățirea mijloacelor de trai ale celor 330 de milioane de cetățeni, nu păstrarea supremației sale în sistemul internațional, susține Mahbubani. Dar pot fi cele două separate? Prosperitatea Occidentului s-a bazat și pe faptul că a avut un acces neîngrădit pe piețele globale. Asta i-a permis, între altele, să impună standarde tehnologice globale. Aceste lucruri nu mai sunt deloc garantate dacă China devine noul hegemon mondial.
În afară de asta, mai trebuie făcute câteva nuanțări. China nu a îmbrățișat piața liberă, așa cum susține el, a îmbrățișat comerțul „liber”, unde a intrat în arenă cu forța capitalismului de stat. Aparenta sa credință că Xi Jinping va conduce lumea ca un „bun împărat” denotă același tip de gândire magică („spre deosebire de Occident, China nu are niciun impuls misionar de a-și exporta ideologia în lume”). Afirmația este naivă. China continuă să își încordeze mușchii militari în Marea Chinei de Sud, intimidând țările vecine, Taiwanul, Vietnamul, Filipinele și Japonia. China continuă să amenințe companiile private obligându-le să adere la pozițiile sale oficiale privind drepturile omului și disputele teritoriale. Constrânge companiile aeriene să menționeze Taiwanul ca făcând parte din China și forțează Mercedes să își ceară scuze pentru că îl citează pe Dalai Lama în reclame.
Kishore Mahbubani are dreptate și atunci când vorbește despre aroganța Vestului care ține predici în spațiul extra-occidental. Un exemplu fiind promovarea agendei LGBTQ+ în țări din Africa. Acestea o resping masiv nu doar la nivelul guvernelor, ci și al societății în ansamblu. Dar, pe de altă parte, valorile liberale clasice, precum libertatea individuală, libertatea de expresie, justiția independentă, au fost îmbrățișate mai peste tot în lume atunci când oamenii au putut să decidă. De pildă în Hong Kong, unde cei de acolo au putut fi forțați doar printr-o represiune brutală să renunțe la valorile și tipul de instituții moștenite de la britanici în favoarea celor promovate de la Beijing, care își trag seva, după cum spune el, din patru mii de ani de civilizație.
Multe dintre observațiile critice făcute de Mahbubani la adresa Americii și Occidentului sunt corecte. Problemele apar atunci când el prezintă o imagine idilică a Chinei, a viziunii acesteia asupra lumii și intențiilor sale. „Lumea de după criza COVID ar putea să vadă un Occident slăbit și o China mai asertivă”, scria el în articolul din 2020 din The Economist, la începutul pandemiei. „Și ne putem aștepta ca Beijingul să folosească acest ascendent. Paradoxal, o ordine condusă de China s-ar putea dovedi a fi o ordine mai „democratică”. China nu dorește să își exporte modelul. Ea poate trăi cu o lume multipolară diversă. Viitorul secol asiatic nu trebuie să fie neapărat incomod pentru Occident sau pentru restul lumii”.
Politica agresivă a Chinei
Adăugând că ordinea globală bazată pe reguli, „un cadou făcut de Occident lumii după cel de-Al Doilea Război Mondial”, nu va fi în niciun caz amenințată de China atunci când aceasta va deveni, inevitabil, puterea economică incontestabilă a lumii, „în calitate de cel mai mare beneficiar actual al acestei ordini o va proteja, deși va încerca în mod sistematic să reducă influența americană în cadrul organizațiilor internaționale”. Astfel de prognoze optimiste au fost contrazise recent chiar de Xi Jinping care, înaintea despărțirii de Vladimir Putin de la Kremlin, i-a spus acestuia să se aștepte la „schimbări cum nu s-au mai văzut în ultima sută de ani”. De altfel, la Beijing opinia cea mai răspândită este aceea că obiectivul strategic al Chinei este să dezamericanizeze lumea, să modifice radical actuala ordine internațională, chiar dacă ar putea suporta și ea un impact negativ.
Imaginea în mare parte idilică asupra Chinei prezentată de Mahbubani în cursul dialogului din SINICA și în cărțile sale este contrazisă flagrant de cea care reiese din cărțile profesorului australian Clive Hamilton, „Silent Invasion: China’s influence in Australia” și „Hidden Hand: Exposing How the Chinese Communist Party Is Reshaping the World”. De fapt, în lumea reală China duce o politică agresivă, prin care vrea să influențeze și să controleze politicile guvernamentale, industria, universitățile, școlile, prin amenințări, infiltrare, mită, corupție și spionaj. În paralel, încearcă să cumpere structurile care controlează infrastructuri-cheie, din Chile până în America și Australia, cum ar fi energia și telecomunicațiile, și este implicată masiv în furturi de proprietate intelectuală.
Viziunea lui Kishore Mahbubani asupra competiției geopolitice dintre America și China și a felului în care se raportează Sudul Global la Occident este extrem de utilă pentru a înțelege percepțiile și alinierile de așteptat din afara spațiului occidental. Există resentimente extinse, unele, justificate, altele, mai puțin. De aceea e de așteptat ca în multe regiuni, în special în Africa și în America de Sud, Vestul să piardă în continuare influență în favoarea Chinei, mai ales dacă se consolidează percepția că se află într-un declin iremediabil. Ceva ce ar putea fi perceput drept o înfrângere în Ucraina ar întări această convingere. Credința că această tendință ar putea fi inversată prin soluții de tipul celor imaginate într-un articol apărut în Foreign Affairs sub semnătura lui David Miliband care sugera, de pildă, un sprijin financiar masiv pentru reducerea emisiilor de carbon în țările sărace, face parte din aceeași categorie de abordări naive care au marcat perioada ulterioară Primului Război Rece. //
