De același autor
Întrebarea din titlu poate să pară bulversantă pentru cei din Europa de Est care au prins perioada comunistă. Nu neapărat însă și pentru cei mai tineri, din categoria „milenialilor”, pentru care experiența acelor vremuri rămâne doar una abstractă, despre care au mai aflat câte ceva din manualele de istorie. Și cu atât mai puțin pentru „milenialii” din Occident, în ale căror manuale școlare capitalismul este adesea descris drept una dintre formele de putere și opresiune socială, alături de rasism sau „supremația albilor”. Este un teren fertil (în multe țări occidentale tinerii din această generație privesc socialismul favorabil, în proporție de 40 sau chiar 50 de procente) pe care îl exploatează cu succes noul val populist socialist reprezentat de Bernie Sanders (care ar putea deveni în noiembrie viitorul președinte al Statelor Unite) sau de facțiunea radicală stângistă care a preluat în mare parte controlul asupra Partidului Laburist din Marea Britanie.
Avertismentul lui Schumpeter
În mai 2019, în cadrul unei prestigioase conferințe anuale găzduită începând cu 1970 de orașul elvețian St. Gallen, istoricul britanic Niall Ferguson a ținut o prelegere despre „Capitalism, Socialism și Democrație” plecând de la cartea cu același nume, scrisă în 1942 de Joseph Schumpeter. O temă care, în condițiile de astăzi, se dovedește surprinzător de actuală. Schumpeter, profesor la Harvard între 1932 și 1950 și pentru o scurtă perioadă, între 1919 și 1921, ministru de finanțe al Austriei, considerat unul dintre cei mai influenți economiști din ultima sută de ani, este cel care a inventat conceptul de „distrugere creativă”, devenit între timp celebru, pentru a descrie principala calitate a capitalismului. Deși avea convingeri conservatoare, Schumpeter se arăta sceptic în privința șanselor de supraviețuire ale capitalismului. Pentru că, spunea el, este disruptiv, iar această caracteristică incumbă costuri semnificative în plan social și politic. Surprinzător, el împărtășea teza lui Marx privitoare la colapsul capitalismului și la victoria finală a socialismului, dar din motive foarte diferite de cele avansate de acesta din urmă. În opinia sa, capitalismul își generează și își cultivă propriii germeni ai distrugerii chiar în interiorul său, excelează în a crea și subvenționa curentele intelectuale care să-l conteste. Schumpeter avea în vedere în principal elitele intelectuale care domină spațiile academic și mediatic și, mai nou, pe cel de afaceri, oricât de surprinzătoare ar putea să pară la prima vedere ultima afirmație.
În plus, mai subliniază Schumpeter, socialismul prezintă „o atracție irezistibilă” pentru birocrați și pentru politicienii aflați în competiție în societățile democratice. Pentru primii, pentru că le oferă enorme pârghii de influență în societate, pe măsură ce rolul statului s-a extins în tot mai multe domenii. Un exemplu tipic sunt structurile europene de la Bruxelles, unde zeci de mii de funcționari elaborează și impun norme obligatorii de conduită pentru mediul de afaceri și pentru sutele de milioane de cetățeni ai UE. Expresia maximalistă a acestui tip de intervenții o reprezintă marile „proiecte verzi”, noul „Green Deal” din America, propus de stânga radicală, în frunte cu Bernie Sanders și Alexandria Ocasio Cortez, sau „Green Deal-ul” promovat de noua Comisie Europeană, în frunte cu Ursula von der Leyen. Ambele, complet nerealiste și distructive în plan economic. Pare că ne întoarcem în timp, înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, când puternice curente pacifiste în rândul cărora găsim personalități intelectuale de marcă, precum Bertrand Russell, militau pentru dezarmare unilaterală, fiind convinși, susțineau ei, că văzând asta germanii, italienii sau japonezii, vor proceda la fel. Iată că vedem și acum astfel de inițiative de autodistrugere economică, făcute în numele unor motivații mai degrabă de natură ideologică de tipul celor care stau la baza abordărilor dominante privind „schimbările climatice”, iar acestea oferă mai ales Chinei șansa de a obține supremația mondială în plan geo-economic. În timp ce Greta & Co, iată și Bruxelles-ul, ne îndeamnă să renunțăm cât mai repede la sursele de energie bazate pe combustibili fosili și la energia nucleară, să renunțăm și la carne și să călătorim cât mai puțin cu avionul, China, care dă în exploatare anual zeci de centrale bazate pe cărbune, și India au anunțat că plănuiesc să construiască 320 de noi aeroporturi până în 2035.
În ceea ce-i privește pe politicieni, aceștia sunt evident tentați să-i atragă de partea lor pe alegători prin propuneri populiste tentante chiar dacă acestea sunt contraproductive, chiar nocive, pe termen mediu și lung. Așa a ajuns, de pildă, Grecia în faliment. Asta vedem și la noi, în cazul unor inițiative foarte generoase de mărire a pensiilor și salariilor bugetarilor nesustenabile în plan economic.
Ideea că socialismul ar putea triumfa a rămas una populară în toată perioada Războiului Rece. Și la Harvard și în alte medii universitare, spune Niall Ferguson, amintindu-l în principal pe un alt foarte cunoscut economist, Paul Samuelson, laureat al Premiului Nobel, un fost student al lui Schumpeter la Harvard. Prezicerea sa, făcută în 1961, că la mijlocul anilor ’80 economia sovietică o va depăși pe cea a Statelor Unite, infirmată de realitate (la apogeu aceasta nu a depășit 40 de procente din cea americană) arată cît de mult se pot înșela în predicțiile lor multe dintre persoanele care se bucură altfel de o enormă autoritate profesională. Între cei care i-au călcat pe urme din acest punct de vedere lui Paul Samuelson s-au aflat mai tîrziu alte nume celebre, Jeffrey Sacks, Paul Krugman sau Joseph Stiglitz, ultimii doi și ei laureați ai Premiului Nobel pentru Economie. De pildă atunci cînd se arătau entuziasmați de politicile promovate de Hugo Chavez în Venezuela, politici care au dus țara la ruină. Este adevărat, predicțiile lui Samuelson au toate șansele să se împlinească în cazul Chinei, a cărei economie o va depăși probabil ca dimensiune pe cea a Statelor Unite spre sfîrșitul anilor 2020. Numai că modelul economic practicat la Beijing este foarte diferit de cel adoptat în trecut de către URSS. Este vorba de un Capitalism de stat cu destule practici care amintesc mai degrabă de perioada capitalistă sălbatică.
Primele două decenii care au urmat după căderea comunismului păreau să confirme triumful definitiv al pieței libere și capitalismului. Iată însă că lucrurile s-au schimbat radical în ultimii ani. Popularitatea curentelor radicale de stânga reprezentate de personaje ca Bernie Sanders, liderul laburist Jeremy Corbyn în Marea Britanie, Jean-Luc Melenchon în Franța sau de liderul Podemos din Spania, Pablo Iglesias, vicepremier în guvernul Sanchez și un simpatizant al regimului Maduro din Venezuela, a explodat. Reprezentanții acestora nu se mai sfiesc să se prezinte drept socialiști sau chiar comuniști, etichete evitate cu grijă în trecut. În timp ce vocile mai moderate vorbesc despre ceea ce numesc un „woke capitalism”. Termenul „woke” este preluat de la promotorii progresiști ai unei ideologii care are în centru bătălia pentru „justiție socială” care, în opinia lor, ar trebui să prevaleze asupra oricăror alte considerente. Definiția, destul de vagă, dată în SUA conceptului de „woke capitalism”, aceea că misiunea corporațiilor este de a promova „o economie care să-i servească pe toți americanii”, oferă un teren fertil derapajelor și agendei ideologice promovate de diferitele grupări radicalizate care interpretează aproape tot ce se întâmplă în societate în cheia confruntării dintre „opresori” (reprezentați prin definiție de albii heterosexuali, în principal de bărbații albi) și mai toți ceilalți, „oprimații”. Se ajunge astfel la cereri de boicotare a unor produse sau servicii dacă nu convin opiniile politice sau deciziile luate de conducerea corporațiilor care le furnizează. De pildă, un protest inițiat de angajații Google a determinat corporația să se retragă dintr-o colaborare cu Pentagonul în domeniul Inteligenței Artificiale. Este inutil de precizat că așa ceva este de neconceput în China unde marile corporații din domeniul tehnologiilor digitale asistă guvernul de la Beijing într-un demers similar. Este un exemplu concludent de orbirea ideologică, tot mai larg răspîndită, care afectează grav capacitatea democrațiilor occidentale de a rezista în viitor asaltului regimurilor autocratice.
Ascensiunea lui Bernie Sanders
O cercetare sociologică realizată recent la comanda RealClearPolitics releva că mai bine de o treime dintre americani (dar 64% printre democrați), privesc nefavorabil un brand comercial dacă o persoană de la conducerea companiei cu care este asociată și-a exprimat sprijinul pentru Donald Trump. Asta, în timp ce doar 19% dintre americani adoptă aceeași atitudine dacă este vorba de un candidat democrat în alegerile prezidențiale din acest an. Ultimele cifre ilustrează dominația categorică, pe ansamblu, în spațiul public, a discursului Stângii și explică ascensiunea spectaculoasă a unui politician ca Bernie Sanders, care vrea să expandeze masiv rolul guvernului în domeniile energiei și sănătății, să introducă controlul chiriilor la nivel național, să crească semnificativ taxele. El descrie America drept o societate „rasistă, de sus până jos” și spune că va gestiona toate crizele mondiale prin intermediul ONU, organizație al cărei Consiliu de Securitate este paralizat complet, de o bună bucată de vreme, de blocajul instituit de Moscova și Beijing.
Cum s-a ajuns aici?
Între cauzele majore, trecute în revistă și într-un editorial recent din Wall Street Journal, se numără discreditarea pieței libere și a capitalismului. Pentru că, spun economiști ca Thomas Picketty, acesta generează inegalitate, iar preocuparea pentru combaterea acesteia ar trebui să primeze în mod absolut asupra tuturor celorlalte, precum eficiența și profitabilitatea. O altă cauză este creșterea intoleranței de sorginte radical progresistă (nu rareori cu accente de violență fizică) din campusurile universitare față de orice punct de vedere care nu se înscrie în linia ideologică „corectă”. Ceea ce a făcut ca „noile abordări” din toate domeniile științei să fie astăzi impregnate de o viziune tributară politicii identitare. Împreună, bătălia împotriva inegalității, a cărei dimensiune este amplificată prin intermediul „interpretării creative” sau chiar al distorsionării datelor statistice, și războaiele identitare în numele „justiției sociale” sunt cei doi piloni ideologici principali pe care se sprijină actualele mișcări populiste radicale de stânga.
Sunt destule voci care încearcă să tempereze astfel de temeri spunând că avem în fapt de a face cu abordări de tip social-democrat. În plus, ni se spune, că nu e vorba de socialismul totalitar sovietic, ci de unul democratic. Numai că nu eticheta e problema. Politici de acest gen afectează sever creativitatea și dinamismul economic. Atunci când au fost aplicate, chiar în țări care au rămas democratice, precum Marea Britanie, în anii ’60 și ’70, sau în India (în a cărei primă Constituție se specifica faptul că este o Republică Socialistă) ca să nu mai vorbim de Venezuela sau Zimbabwe, s-au dovedit falimentare. Când ridici dramatic taxele, e greu de crezut că nu va scădea semnificativ și apetitul pentru risc și sacrificii, elemente care au dus la nașterea majorității marilor corporații americane din prezent. Iar când introduci statul în gestiunea unor întregi sectoare economice, rezultatul previzibil este mai multă ineficiență, mai puțin dinamism și mai multă corupție.
Ceea ce acest larg front radical, cantonat ca vârstă mai ales printre cei care nu au niciun fel de imagine legată de perioada Războiului Rece, uită sau ignoră că nu mai suntem într-o lume unipolară în care consecințele unor astfel de experimente și derapaje majore în plan economic și social sau în cel al securității nu ar fi până la urmă catastrofale, ar putea fi îndreptate ulterior. Competitori de calibrul Chinei sau Rusiei sunt gata să exploateze toate aceste evoluții și să tranșeze în favoarea lor bătălia pentru supremație politică, economică și militară pe plan global, așa că nu e deloc sigur că daunele provocate vor mai putea fi, măcar în parte, reversibile. //
