Vremurile, ambițiile neoimperiale ale Rusiei, guvernele și noi

În perioada comunistă, una dintre glumele din repertoriul celor cu Radio Erevan suna cam așa: la întrebarea cu cine se învecinează Uniunea Sovietică răspunsul era „cu cine vrea ea”. În debutul unui eseu publicat în Wall Street Journal despre ambițiile imperiale ale lui Putin aflăm că răspunsul de mai sus are de fapt deplină susținere la vârful Federației Ruse. Autorul, Yaroslav Trofimov, povestește că în 2016, în cursul unei ceremonii în care erau premiați tineri geografi, Vladimir Putin l-a corectat pe un copil de 9 ani care la întrebarea, pusă de președinte, „unde este capătul granițelor Rusiei?” răspunsese că în Strâmtoarea Bering, la limita frontierei cu Statele Unite. „Granițele Rusiei nu au un capăt”, a spus liderul de la Kremlin, în aplauzele asistenței. La vremea respectivă, replica putea fi privită drept o glumă, din categoria celor cu Radio Erevan. Acum, după invazia din Ucraina și după o sumă de alte declarații agresive făcute la Moscova, nu ar trebui să mai fim la fel de siguri.

La începutul lui iunie, cu prilejul unei expoziții care marca împlinirea a 350 de ani de la nașterea lui Petru cel Mare, Putin declara că prin încorporarea în Imperiul Rus a unor teritorii deținute de suedezi țarul nu a făcut decât să „recupereze ceea ce era al nostru”, sintagmă care, sugera el, este perfect aplicabilă actualului conflict din Ucraina. La aceeași conferință, scrie Trofimov, unul dintre consilierii liderului de la Kremlin, Vladimir Medinsky, se lamenta că teritoriul Rusiei s-a diminuat semnificativ față de perioada în care Moscova controla o șesime din Terra, inclusiv Finlanda, Polonia și alte 14 țări. Mulți tind să considere astfel de amenințări drept o retorică resentimentară și revanșardă, care face între altele trimitere explicită la țări ca Lituania sau Moldova ca viitoare ținte, dar „fără dinți”, mai ales după problemele întâmpinate de armata rusă în Ucraina. Alții, plecând chiar de la declarații ale unor lideri de la Moscova, sunt convinși că Rusia nu se va opri în Donbas, chiar dacă la un moment dat se va ajunge la un acord de încetare a focului. După ce va încorpora teritoriile cucerite într-un nou district federal (publicația Meduza din Letonia scrie că deja decretul este pregătit) așa cum a făcut și cu Crimeea, își va consolida pozițiile și va pregăti un nou asalt pentru a prelua controlul asupra restului Ucrainei.

Fostul premier finlandez Alexander Stubb crede că Putin nu are capacitatea de a-și transpune amenințările în realitate și că în acest context ar fi o adevărată nebunie să se lanseze în noi aventuri similare. În plus, se aud adesea comparații privind PIB-ul Rusiei, care este comparabil cu cel al Italiei și net mai mic decât PIB-ul combinat al statelor din UE. Însă, după cum remarca cineva, nu PIB-urile duc războaiele. De aceea, alții sunt mai rezervați atunci când vine vorba de acest gen de predicții și estimări avertizând că declarațiile făcute de Vladimir Putin la München în 2007, referitoare la o nouă ordine mondială, sau cele ale lui Xi Jinping despre Taiwan trebuie luate în serios. La urma urmei, puțini s-ar fi așteptat la o invazie generalizată a Ucrainei înainte ca aceasta să se producă la sfârșitul lunii februarie. Percepția populară din țările aflate în preajma conflictului reflectă acest sentiment. Conform unui sondaj comandat în luna mai de către think tank-ul European Council on Foreign Relations, 54 de procente dintre români, 53 de procente dintre suedezi și 40 de procente dintre germani considerau o posibilă invazie a țării lor de către Rusia o amenințare serioasă.

Dacă în ceea ce privește intențiile de moment ale Rusiei și capacitățile sale militare pot exista diferite puncte de vedere, lucrurile sunt însă mai clare, există mai puține dubii, în ceea ce privește viziunea neo-imperială prevalentă printre elitele de la Moscova, pentru că nu e vorba doar de Putin. Nu e nimic nou sub soare, de-a lungul veacurilor Rusia a absorbit permanent noi teritorii pe care le-a integrat recurgând constant la transferuri masive de populație, cu Siberia ca punct de destinație, așa cum s-a întâmplat cu tătarii în secolul al 16-lea sau cu populația din Basarabia în perioada lui Stalin. „Moscova și-a început expansiunea colonială după ce s-a eliberat în 1480 de Hoarda de Aur mongolă”, scrie Trofimov. „Odată ce și-a câștigat independența, a adoptat multe dintre metodele de război și politicile de stat, care au permis odată mongolilor, un popor nomad sărac, să cucerească o mare parte din lumea cunoscută (și exponențial mai bogată și mai avansată din punct de vedere tehnologic). Transformarea orașelor care au refuzat să se supună au fost transformate în ruine, la fel cum s-a întâmplat anul acesta în Mariupol, o tactică brevetată de mongoli”.

Numai că, deși în țările din spațiul adiacent războiului din Ucraina problema securității și amenințarea Rusiei au ajuns în topul preocupărilor (în sudul continentului lucrurile stau diferit), după cum rezultă și din cifrele menționate mai sus, populația nu a asimilat mental și faptul că, în condițiile unui nou Război Rece (să sperăm că doar Rece), viața se schimbă complet. Costurile și prioritățile se modifică radical, indiferent de voința noastră. Inerțial, oamenii se agață de un mod de viață existent, de fapt înainte de pandemie. Suntem acum la intersecția a trei crize majore. Criza geopolitică, rezultată din competiția dintre Statele Unite și China, cea provocată de pandemie, atunci când prin măsuri radicale și brutale, care ulterior s-a văzut că nu au fost doar abuzive și fără un impact în plan real, ci și extrem de costisitoare în plan economic, și cea datorată războiului din Ucraina. În timpul pandemiei s-au tipărit bani pe bandă rulantă, s-au livrat de pildă în America trilioane pentru a le împărți gratuit populației (așa-numiții „bani din elicopter”). Între timp s-au rupt lanțurile de aprovizionare și pentru materiile prime, dar și pentru produsele finite (avem o criză majoră în materie de semiconductori). Iar pe fondul unor decizii eronate din trecut privitoare la „bătălia cu schimbările climatice”, motivate în principal ideologic, rupte de realitate, și sub presiunea conflictului din Ucraina, prețurile la energie au explodat. Ideea că așa-zisele surse energetice „regenerabile” (panouri solare, turbine de vânt), fără energie nucleară, care stă la baza grandioaselor „green dealuri”, sunt soluția s-a dovedit naivă și contraproductivă. În plus, după cum scria Bjorn Lomborg, autorul unor cărți și articole în care de pe poziția cuiva care fără să nege existența schimbărilor climatice critică sever soluțiile avansate în acest sens, „ideea că se poate rezolva chestiunea războiului din Ucraina schimbând dependența Occidentului de petrolul și de gazele rusești cu dependența de panourile solare și de bateriile chinezești, relevă cât de neserioase sunt politicile de mediu propuse”.

Iată că acum se recurge din nou la cărbune, o adevărată anatemă până de curând. Însă, după cum subliniază un expert în energie, citat de cotidianul Telegraph, „dacă veți dori mai mult cărbune va trebui să plătiți mult pentru asta. Și cum gazele naturale și cărbunele au devenit mult mai scumpe, trebuie să vă așteptați ca prețurile la energie să fie tot mai mari, ceea îi va afecta pe toți”. De aceea, soluțiile cvasimiraculoase propuse și la noi prin platourile televiziunilor de știri, de genul să micșorăm acciza sau TVA, să plafonăm prețurile, sunt iluzorii. Evident că subvenția de 50 de bani e ca o frecție la un picior de lemn, e mai degrabă un exercițiu de PR al liberalilor, ca răspuns la presiunile populiste ale partenerilor de guvernare din PSD. Plafonarea prețurilor pe termen scurt nu rezolvă nimic, ci doar încarcă bugetul cu noi cheltuieli, iar pe termen lung, dacă e impusă fără compensări, duce, ca în Venezuela, la penurie și la explozia pieței negre. Nici reducerea accizelor sau reducerea TVA, variante încercate inclusiv în Germania, nu au dus la niciun rezultat concret palpabil în ceea ce privește scăderea prețurilor la pompă. După cum și peste Ocean există o opoziție serioasă, chiar în interiorul Casei Albe, față de dorința președintelui Biden de a renunța temporar la taxele pe benzină și motorină. În plus, cei care cer guvernului să renunțe la o parte din acciză nu explică de unde ar trebui luați banii pentru a crește salariile și pensiile, erodate sever de inflație, revendicări pe care de regulă, de asemenea, le sprijină. Inflația explodată (20 procente în Estonia!, 9,1 procente în Marea Britanie, 7,9 procente în Germania, 10 procente în Olanda, 16 procente în Cehia și Slovacia – și asta la nivelul datelor oficiale, pentru că în realitate cifrele sunt mai mari) face deja victime politice mai peste tot pe continent.  

Confruntate cu această situație incredibil de dificilă pe plan mondial, guvernele plătesc prețul pentru iluzia, întărită și mai mult în timpul pandemiei, că, înarmate cu „știința” (care adesea s-a dovedit incapabilă să ofere, în ciuda celor clamate, soluții reale și în ceea ce privește gestiunea pandemiei și în ceea ce privește economia), pot găsi răspunsuri pentru toate aceste crize. În Statele Unite economiștii progresiști au inventat așa-numita „Teorie Monetară Modernă”, care în esență afirmă că dacă statul se împrumută intern poate tipări câți bani are nevoie fără să genereze inflație. Iar în septembrie anul trecut, 17 deținători de Premii Nobel în Economie au publicat o scrisoare deschisă în care susțineau că nu se așteaptă la un impact inflaționist semnificativ dacă se adoptă în Congres planul bugetar de câteva trilioane de dolari propus de administrația Biden. Numai că doar la o lună distanță, în octombrie, inflația ajunsese deja la 6,2 procente, iar astăzi este peste 8 procente. Problema e că o bună parte a populației a fost învățată să aștepte aproape totul de la guvern: să rezolve pandemia, să crească salariile, dar și să țină inflația sub control etc. Multe dintre aceste așteptări, care erau oricum nerezonabile și în trecut. Și cu atât mai mult acum, când mai toate certitudinile anterioare s-au evaporat.