13-15 iunie 2008: praful si puful politicii

Doua evenimente succesive, petre­cu­te saptamana trecuta, indica ceea ce pu­tem numi un trend social: 13 iunie, bataia cu perne din Piata Universitatii; 15 iunie, alegerea independentului Sorin Oprescu in functia de primar general al Bucu­res­tiului, cu 55% din totalul de 21% al bucu­res­te­ni­lor cu drept de vot care s-au pre­zentat la urne. Doua generatii, doua feluri de a gandi societatea.

Pe de o parte, Bucurestiul celor nas­cuti in jurul revolutiei, copii in anii 1990 si tineri adulti in ultimii ani, a ales sa ima­gi­ne­ze comunitatea sub forma unei retele internautice ai carei membri ies, ironic, in strada, pentru un gest cat se poate de pri­vat: o cafteala cu puf. Singurul angaja­ment realist este, pentru ei, cel in propria per­soana. Dupa mitraliera care trage in stra­da pentru a-i anihila pe "ceilalti", dupa lozinca strigata pentru a-i reduce pe cei­lalti la tacere, dupa afisarea vulgaritatii scan­daloase pentru a arata ca, de-acum, "noi suntem ceilalti", iata ca in arena in­tra perna. Perna nu este nici pentru, nici im­­potriva. Perna este obiectul moale din re­cu­zita oricarui pat; adusa in strada, ea spune doar atat: nimic nu justifica inar­ma­rea spatiului public mai mult decat a celui pri­vat; viata e o lupta pentru confort individual. Nu mai exista o charisma a stra­zii. Strada nu mai este locul in care se duc razboaie sau in care individua­lita­tea, umila, alege sa se topeasca in masa animata de-un suflet ca ocelii intr-o sin­gura perceptie.

In cele din urma, politica a primit soar­ta artei: dupa ce a fost limpede ca arta nu salveaza lumea si, ca urmare, Du­champ a expus un pisoar, iar Warhol i-a pus mustati Monalisei, a devenit la fel de clar ca nici politica nu salveaza pe ni­meni. Am asistat deci la primul miting cu per­ne, acolo unde, nu demult, oamenii erau im­­puscati si apoi batuti mar din cau­za unor divergente de viziune politica. Or, acest regim al politicii cu care eram obis­­nuiti pa­na acum a esuat si esueaza cu atat mai mult, cu cat incearca sa con­tro­leze realul. Pentru România celor in var­sta de 20 de ani, el este azi istorie. Atata vreme cat democratia persista, li­ber­tatea este interpretata tot mai mult ca libertatea de a fi tu insuti, de a nu crede in mediere. Li­ber­ta­tea este imediata sau nu e deloc, cel putin pe aceasta lume.

Pe de alta parte, Bucurestiul "50 plus" a mai gustat inca o data din fructul in­ter­zis inaintea revolutiei: a votat si s-a sim­tit, inca o data si pentru cateva mi­nu­te, jucator intr-un joc despre care Bucu­res­tiul celor mai tineri stie ca-l poti refuza daca vrei si ca refuzul pare sa fie su­pre­ma dovada a libertatii garantate de de­mo­cra­tie. Dupa o suita de victorii ale repre­zen­tantilor unei puteri politice care se de­fi­nea mereu ca alternativa, victorii dintre care tocmai ultimele doua n-au deza­ma­git atat de tare ca precedentele, bucu­res­te­nii in etate au ales ceea ce lor li se pare as­tazi alternativa: un independent, apro­piat de PSD (dar mult mai aproape de FDSN decat de PSD, de Iliescu decat de Nas­tase si Geoana), un medic capabil sa le prelungeasca speranta de viata, sa vin­de­ce realul - si pe ei - de boli; un tau­ma­turg pe care, fara indoiala, fiecare dintre noi avem momente cand il visam. Poate daca fostul primar Basescu ar fi gasit pe altcineva pe care sa-l numeasca primar in locul lui Videanu, poate daca nu s-ar fi identificat in ultima vreme cu candidatii par­tidului portocaliu, poate, cine stie, lu­cru­rile ar sta acum altfel. Dar e greu de cre­zut, tocmai pentru ca multi dintre cei care l-ar fi votat pe Blaga fusesera mai de­vreme in Piata Universitatii sa se bata cu perne. Doar ceilalti mai pot crede ca in­­­tre politic si viata lor exista o legatura determinata, ca exista o comunitate ceta­te­neasca a Bucurestiului al carei liant afectiv mai poate fi o cauza politica; care mai spera ca fiinta lor poate fi repre­zen­ta­ta de altcineva decat de fiecare dintre ei insisi.

Problema aducerii tineretului urban la vot este identica in formulare cu cea a adu­cerii tinerilor inspre lectura pe suport de hartie: falsa. Tinerii nu vor vota de acum incolo mai mult si nici nu vor citi mai multe carti, ceea ce nu inseamna nu­mai­decat ca scepticismul lor in raport cu poli­ticul modern si cu cultura moderna va ingropa societatea. Tinerii nu vor mai vota, sau o vor face putin, cata vreme po­li­ticul se joaca regional, continental si glo­bal, iar aici miza pragmatica a econo­mi­cu­lui ii copleseste mizele pretins ideolo­gi­ce. Tot asa cum, in era computerului co­nec­­tat la Internet si a sistemului editorial capitalist, e poate mai util sa navighezi liber pe Internet decat sa citesti titluri fa­cu­te sa vanda textele pe care le numesc si obiectele-suport. Votul a ramas, astazi, arma saracului; a paseistului. In ultimele doua decenii, s-a demonstrat ca reali­za­rea personala pe plan social si economic nu depinde de culoarea puterii politice, atata vreme cat sistemul e multicolor. Nici­odata nu votezi pe cine trebuie daca nu stii sa te votezi pe tine. Individualismul este rezultatul direct al democratiei si sin­gura platforma de constituire a comuni­ta­ti­lor tine de afectul pozitiv si inocuu al bu­nei dispozitii.

Desigur, totul basculeaza daca se ara­ta la orizont un pericol extern la adre­sa sistemului. Starea democratica este mai degraba una de exceptie, inca, in lu­me. Experienta unei revolutii te pre­ga­tes­te mai bine de razboi decat o harjoneala prin puf. Nu-i mai putin adevarat insa ca, transformati in ingeri cu pene, ne pre­ga­tim mai bine pentru pace. Dar pacea e un cuvant utopic, idealist. Da, daca e investit social. Daca ne-am multumi fiecare cu noi insine, probabil ca dialectica tunului si a tractorului s-ar rezolva, dizolvandu-se in­­­­tr-un nor de puf in care fiecare pana isi vede singura de treaba.