De același autor
N-a avut prea mare rezonanta sintagma mea, cosasiana altminteri, "stanga bibliografica". Multi dintre cei care asista la acest asa-zis fenomen al resurgentei stangii in Romania, pasamite, nu cauta aici o ideologie, nici macar in sensul "nepangarit", de "ideologie globala", al lui Mannheim, din Ideologie si utopie (1929). Ei vor sa stie ce se intampla cu stanga politica. Vor sa asiste la reaparitia unui grup de stanga viabil, capabil sa conlucreze pentru ceea ce numeste Patapievici in ultima sa carte "bine comun". Intr-un fel, acestor oameni le e dor tot de o ideologie, dar de una care sa nu se mai numeasca altfel. Ei vor o salvare, o "alternativa". Dorinta lor cautioneaza un tabu; lasa la vedere un oarecare dezinteres - o forcluziune? - fata de textele in care este pus semnul de egalitate intre comunism si stanga.
Cu alte cuvinte, problema comunismului trebuie ingropata. Tema comunismului nu poate fi dezbatuta decat in incinta spatiului istoric si semantic al Romaniei comuniste. Ajuns tema de stat, comunismul ramane, pentru publicul romanesc, o chestiune de istorie oficiala, de istorie in sens hegelian, pe de o parte, dar si una de istorie traita, pe de alta, la o data la care valoarea traitului a ajuns cea suprema in ierarhia axiologica a oamenilor conceputi ca indivizi. Cele doua semnificatii ale comunismului - istorie si traire - se suprapun, de cele mai multe ori, pentru a ajunge sa proiecteze eul care le gandeste atat ca eu social, actant al Istoriei, cat si ca eu psihic, actant al propriilor trairi. Mutat dintr-o parte, comunismul trece in cealalta. Scos si de aici, revine in prima, ca si cum acestea ar fi singurele spatii care-i confera sens.
De obicei, tema stangii este subsumata celei comuniste. Vorbesti despre stanga, spui (inconstient, fie) despre comunism. Reciproca nu e valabila, pentru ca despre comunism nu poti spune nimic. Comunismul nu este la noi o tema de dezbatere, filosofica sau de alta natura, pentru simplul motiv ca orice poate veni si incheia primele sunete articulate ale unei intentii de discutie despre comunism cu un enunt de tipul: "bunicul meu a murit in inchisoare" sau "daca am fi sub Ceausescu n-ai mai putea tu acum sa dezbati nimic". Ceea ce e, desigur, corect si daunator in acelasi timp. Pentru ca sugereaza ideea ca, desi democratia iti ofera libertatea de a fi comunist daca vrei, a uza de ea devine automat un abuz. Sau e interzis, sau e imoral, ca tot ce e bun... In acest context, asadar, publicul asteapta nu o dezbatere despre niste cuvinte, ci un discurs politic nou. Stanga, cu care partidele noastre au tot atat de-a face cat are un fizician contemporan cu alchimia de pe vremea lui Newton, ar putea fi, iata, o palarie sub care sa se adune capetele unor oameni care fac in viata mai mult decat matreata retorica. O stanga politica in locul grupurilor politice la putere, asta vrea lumea.
Dar nu si eu.
Eu nu tin absolut deloc la realizarea unui grup de stanga de actiune. Nu ma intereseaza ideologia in sensul de punere in pagina a unor proiecte pentru binele comun. De altfel, cu riscul sa dezamagesc, nu ma intereseaza sa scriu despre sau pentru binele comun. Si, la drept vorbind, nu stiu cat de interesati de asa ceva ar fi Alex. Cistelecan sau Alex. Goldis - ca sa citez alti Alecsi - ori Ciprian Siulea. Eu tin la adecvarea istorica si hermeneutica a unor idei. Tin la adevarul cuvintelor care poate fi, si el, un adevar al lumii. Numai astfel pot fi eu inclus intr-un curent sau intr-o incinta oarecare "de stanga", numai daca nu mi se cere nimic in schimbul frazelor mele, nimic altceva decat inteligenta lor. Oricat de inactual ar putea sa para, scriu acest text doar pentru a cita o reflectie formulata la inceputul anilor 1930 de scriitorul francez André Gide, despre care se stie ca a fost un tovaras de drum notoriu, oaspete de onoare al lui Stalin si autor al unor note astazi condamnabile despre Voyage en URSS. Reflectia-marturie se gaseste in Nouvelles Pages du Journal, 1934, si suna astfel: "Dar chiar trebuie s-o spun: ceea ce ma aduce inspre comunism nu este Marx; e Evanghelia. Evanghelia este cea care m-a format. Preceptele Evangheliei, conform felului in care mi-au format gandirea si comportamentul intregii mele fiinte, sunt cele care mi-au inculcat indoiala asupra propriei mele valori, respectul pentru celalalt, pentru gandirea lui, pentru valoarea lui si care au cimentat in mine dispretul, sila, innascute fara indoiala, fata de orice avere particulara, fata de orice acaparare." (p. 48).
Sunt mai multe idei de comunism, o repet de mult, dar nu exista ureche pentru a contine o atare inlantuire de foneme si nici ochi care sa se opreasca asupra unei astfel de combinatii de cuvinte, un comunism incipient, un comunism Belle Epoque, dinaintea celui de-al doilea razboi mondial, in afara granitelor Romaniei si ale URSS, un comunism al mintii, ca apel "de ses voeux", cum foarte frumos se spune in franceza. Ofensiva anticlericala a lui Gide se inteteste pe masura ce convertirea la catolicism esueaza, iar spiritul lui iconoclast are fara indoiala radacini in protestantismul sau renegat - adica un protestantism la patrat. O discutie intreaga s-ar putea purta asupra idiosincraziilor unei "teologii" gidiene: scriitorul comunizant nu credea intr-o religie crestina "adevarata", asta mi se pare evident. Dar n-are nicio importanta. Esentiala este fratia de ethos intre comunism si crestinismul "iezuit" in creierul unui intelectual francez pentru care comunismul trebuia sa razbune, ca un cavaler al dreptatii, viziunile despre lume pe care el fusese silit sa le respinga. Comunismul este, fara indoiala, mai intai, o religie. Una moderna, adica una estetica. Comunistul apare, inainte de a lua chipul unui genial calau, Stalin, sau al nevroticului Ceausescu, drept un nou Iisus care n-are nicio treaba cu administrarea lumii printr-un proces transparent de ameliorare, ci cu redefinirea umanului. Marturia lui Gide este poate o ocazie, ratata in mod sigur in chiar momentul in care a aparut, acum, in ochii si sub semnatura mea, de a regandi comunismul in contextul etic al interpretarii lui ca soteriologie. Comunismul evanghelic, distins in mod expres de cel provenit, pe drumul drept, de la Marx, este o charisma ca oricare alta, una de care lumea are mereu nevoie cum are nevoie de mit; ideologia este o poveste a viitorului, miturile sunt povesti ale trecutului si ambele dau sens prezentului. Comunismul descins din Evanghelie nu este un program de stanga; e o fantasma. Fantasma nu are nicio vina, asa cum niciun obiect artistic nu este vinovat pentru ca transforma perceptia asupra lumii si asupra sinelui, asa cum nicio femeie si niciun barbat nu sunt vinovati pentru ca cineva s-a indragostit de fantasma pe care fiecare dintre ei a produs-o. Departe de a fi singurul care gandeste in felul acesta, cred ca impunerea comunismului in era esteticii nu este un eveniment intamplator. Si mai cred ca a construi un culoar de semnificatie pe traseul comunism-charisma-entuziasm-sublim-estetica nu inseamna a "fi de stanga". Dar, daca asa ceva trebuie sa poarte un nume, fie.
