De același autor
E normal ca o societate precum cea românească să fie mai puţin înclinată spre gândirea comunismului şi mai degrabă înspre modalităţi de despărţire (sau de „travaliu de doliu“) de comunism. Tocmai de aceea, răspunsurile lui Virgil Nemoianu despre stânga şi dreapta, despre comunism, nazism şi totalitarism în general, despre avantajele şi dezavantajele lor sunt stimulante. Pornesc de la valorile politice afirmate de teoreticianul (acum) american: principiul imperfecţiunii umane, principiul subsidiarităţii, respectul demnităţii umane şi memoria. Din această ierarhie decurge de altfel şi principala critică adusă stângii: „impoziţia cu forţa a lucrurilor bune“.
Acceptarea imperfecţiunii umane mi se pare o achiziţie esenţială a postcomunismului şi a posttotalitarismelor de orice fel. Principalul obstacol pe care îl întâlneşte orice voinţă politică melioristă într-o societatea este „imperfecţiunea umană“. Atunci când am rezerve faţă de programe politice sau revendicări revoluţionare, mă gândesc exact la aşa ceva. Cum reuşim să convingem o comunitate să acţioneze spre binele propriu fără să i-l impunem? Desigur, Rorty sau Habermas cred că putem face asta prin persuasiune. Aşa credeau şi cred fie unii dintre socialişti, fie unii dintre conservatori. Numai că până şi persuasiunea are dezavantajul ei: atrage atenţia asupra locutorului. Acesta se poate îneca foarte uşor în propriul cult şi, din sete de putere, ajunge să şi-o exercite indiferent de finalitatea ei. Ideal ar fi, aşadar, să îl încărcăm pe om cu câtă libertate poate duce şi, de ce nu, cu câtă are bani să cumpere.
Avem însă o altă problemă, pe care în ultimul timp o ridică fie antropologul Dan Ungureanu (în numărul 316 al Dilemei vechi), fie, pe situl vox publica, eseistul Vasile Ernu (Manifestul cărţii): cel al moştenirii comuniste. Mi se va răspunde că aleg doi oameni „de stânga“. Fie, dar cred că opiniile lor sunt mai degrabă, în acest punct, conservatoare. Pentru că ei nu incriminează aici rămăşiţele de mentalitate totalitară, aşa cum o face însuşi Virgil Nemoianu într-o carte de dialoguri cu Sorin Antohi, absentă din bibliografia selectivă publicată în supliment a criticului: Virgil Nemoianu, Sorin Antohi: România noastră. Conversaţii berlineze (Editura MLR, 2009). Nu, este vorba acum despre moştenirea unei infrastructuri culturale şi de civilizaţie. Fie că a fost sau nu bine, pe vremea comunismului, România s-a şi modernizat. Cu violenţă, desigur.
Dar au rămas: blocuri de locuit, cinematografe, teatre, fabrici, stadioane, biblioteci, librării, case de cultură. Nu le putem demola. Ce facem cu ele? Ei bine, liberi fiind să câştigăm cât putem, facem: bănci, discoteci, baruri, academii de biliard, chioşcuri de vândut dulciuri şi alcool, frizerii, saloane de coafură, cabinete dentare, agenţii de pariuri. Conform cărei logici? Ei, tocmai aici e problema. Capitalismul nu s-a impus cu forţa în România. El a fost dorit, chemat, fantasmat. Din fantasmă, am coborât repede în realitate. O parte a ei arată astfel: bişniţă, devalizarea băncilor, jocuri de într-ajutorare, pe scurt privatizarea statului (care, după moartea cuplului Ceauşescu, a rămas un s(t)at fără câini), plus furturi din veniturile oricum mizerabile ale populaţiei. Imperfecţiunea umană este cea care face ca, astăzi, libertatea să fie primită după nevoi: în primul rând, avuţie (bani), apoi, prestigiu şi, în fine, fugă de cotidian. Exploatarea (nelimitată) a tuturor acestor trei mari nevoi omeneşti a dus la apariţia mogulilor de astăzi, la sărăcirea majorităţii şi la o gravă deculturare a societăţii româneşti.
Ceea ce s-a câştigat în schimb sunt două lucruri esenţiale. Întâi, libertatea de a călători, în primul rând: de a cunoaşte altceva, de a-l vedea pe Celălalt, de a gândi altfel. Dar călătoria însăşi devine, astăzi, adesea, o practică de nevoie mai degrabă decât de plăcere: exilul în alte câmpuri ale muncii decât cel românesc. Apoi, libertatea de opinie publică. Astăzi te poţi împotrivi public puterii politice, spre deosebire chiar de primul regim Iliescu. Exercitarea dreptului la opinie publică este însă la rândul ei compensată de dreptul puterii politice de a nu asculta de aproape nimeni din afara ei. Preţul pe care-l plăteşte în schimb este cel al scăderii propriului prestigiu social şi schimbarea o dată la câţiva ani. Dar cu asta s-a obişnuit.
Şi există două diferenţe majore între un regim totalitar şi acest democrat-capitalism din România. Una: puterea totalitară cerea adeziunea publică, în timp ce puterea democratică se exercită tot discreţionar, dar fără să o ceară. Cealaltă este că, o dată la patru ani, jocurile se refac. Această ultimă diferenţă mi se pare cu adevărat esenţială; astfel, se evită dictatura, dacă înţelegem că ontologia dictaturii are ca regim temporal eternitatea. Evoluţia din perspectiva respectului demnităţii umane este iarăşi semnificativă, dar ea se bazează pe exploatarea tehnicilor de manipulare în locul celor militare. Cetăţeanul liber să se revolte poate fi mult mai uşor minţit decât cel căruia i se interzice opoziţia. Altfel spus: nu mai vine nimeni să îţi confişte bunuri, ci te îndeamnă să ţi le depui la Caritas, iar responsabilitatea eşecului (pierderii) nu mai este asumată de sistem, ci de individ – în loc să te consideri spoliat de o Putere, eşti pur şi simplu fraier. Sau: nu mai vine nimeni să-ţi impună să votezi pe cineva, ci te minte că votul tău acordat unei persoane va avea rezultate spectaculoase în ceea ce priveşte ameliorarea nivelului tău de trai. Apoi, după ce minciuna este constatată, eşti lăsat să înjuri, să te revolţi. Nu eşti închis. Rămâi liber.
Or, eu cred, împreună cu un filosof francez important al acestui început de veac, că „există abrutizare acolo unde o inteligenţă se supune altei inteligenţe“, dar că „omul poate să aibă nevoie de un maestru (stăpân) atunci când voinţa lui nu este suficient de puternică pentru a-l pune sau ţine pe calea cea bună. Această supunere este una de la voinţă la voinţă“ (citez din Jacques Ranciere, Le Maître ignorant – Maestrul neştiutor, Fayard, 1987, p. 25). Această teorie a emancipării este ea însăşi una extrem de periculoasă, convin. Fie şi numai pentru că diferenţa dintre supunerea la o voinţă şi supunerea la o inteligenţă cere deja ca idealul luminist enunţat de Kant să fi fost atins: ca fiecare dintre noi să ne fi atins majoratul gândirii.
Dar ce ne facem dacă nu l-am atins?
Un răspuns ar fi cel pe care unii îl mai dau încă: să ascultăm de intelectuali ca să ne creştem. Însă statutul lor astăzi este discutabil: ne pot vorbi ei de pe poziţia fiinţei gânditoare libere? Sunt ei acele fiinţe dezinteresate care-şi exercită gândirea liber, liberi de resentimente sau atracţii, de dependenţe, de diverse discursuri halucinogene? Mai degrabă, nu. Ei par primii înlănţuiţi de ele, iar avantajul lor asupra celorlalţi este că ştiu să le exprime mai bine decât ceilalţi. Ce ar trebui ei să facă pentru a nu fi în culpă? Să cultive lectura, să impună cultivarea gândirii. Să nu judece nimic, doar să dea de citit şi să ofere gândirii publice un număr cât mai mare de obiecte, dar şi de instrumente. Ştiind că, oricum, ceea ce face el e impopular, pentru că nu există om care să vrea să gândească în loc să judece. De aceea, intelectualul nu are cum să fie popular. Sau nu are cum să fie popular decât în măsura în care tace atunci când trebuie să judece şi vorbeşte atunci când are de oferit obiecte pentru a fi gândite. Ca, de pildă, acesta din interviul acordat de Virgil Nemoianu: care dintre un regim de dreapta şi unul de stânga este mai bun? Profesorul de la Washington DC crede că bună e alternanţa. Fie că vorbim despre comunism sau anticomunism, PDL sau PSD, dreapta sau stânga, bine şi rău, intelectualul este cel care crede, nu cel care condamnă.
De aceea, revin la interviul lui Virgil Nemoianu şi la suplimentul care îi este consacrat. A impune binele cu forţa este, desigur, rău, dar depinde cum se exercită ea şi deci care sunt consecinţele acelei forţe. Nu poate fi vorba despre avantajul violenţei, ci despre cel al constrângerii legale. Pentru că nu trebuie să uităm un lucru încă trecut cu vederea în dezbaterile intelectuale de la noi: faptul că libertatea de care ne bucurăm este cea de a avea, de a aduna şi mai ales de a cheltui ceea ce avem. Faptul că în România nu există aproape deloc ofertă de nişă (limbajul de marketing este deja, iată, stăpân), că suntem îndemnaţi să ne comportăm, să mâncăm, să judecăm ca toţi ceilalţi, că este încurajat consensul de sensibilitate şi spectacolul dezacordului, şi nicidecum diferenţierea sensibilului şi acordul asupra nevoii de a gândi ceea ce ni se întâmplă şi ni se dă nu poate genera optimism. Şi, iată, un intelectual ne poate ajuta să gândim. Dar este vorba, şi abia acum chiar trebuie să fim îngrijoraţi, despre un intelectual care nu locuieşte în România. Să fie oare România locul pierderii minţilor? Mi-e teamă că aici avem cel mai mult de lucrat. //
