De același autor
Stimate Domnule Tismaneanu,
Frunzarind cartea dvs. de convorbiri cu d-l Ion Iliescu, am observat - pentru a nu stiu cata oara în ultimul timp - ca d-l presedinte supraliciteaza, cand nu inventeaza de-a dreptul, ambiguu sau fatis, "relatiile de amicitie" care ne-ar fi legat în anii de dinainte de 1989. Lumea ma întreaba ce e adevarat în toate astea.
Pentru ca nu am înca timp sa-mi scriu memoriile si nici n-am cautat un interlocutor caruia sa îi pot încredinta amintirile spre tiparire (cum a facut d-l Iliescu prin dvs.), va trimit cateva precizari, rugandu-va ca, în cazul unei revizuiri, republicari sau traduceri a cartii, sa tineti cont de ele.
1) Am auzit numele Ion Iliescu prima data la revistele Viata Studenteasca si Amfiteatru, unde am lucrat în perioada 1967-1974, dar nu l-am cunoscut si vazut niciodata în acea perioada pe "ministrul cu Problemele Tineretului", relatiile mele netrecand de nivelul conducerii celor doua publicatii.
2) Nu-mi amintesc de o sedinta a "organizatiei de tineret" de la Uniunea Scriitorilor la care sa fi participat d-l Iliescu, pentru ca nu puteam participa acolo eu însami, nefiind membru UTC sau PCR.
3) Îmi amintesc ca l-am vazut prima oara pe o scena la Iasi, în 1978 sau 1979, cand a deschis Colocviul de Poezie al Uniunii Scriitorilor, ca prim-secretar al PCR al judetului. A vorbit scurt si a spus ca nu se amesteca în treburile scriitorilor, ceea ce a impresionat asistenta, inclusiv pe mine. Dar a doua seara, dupa ce Colocviul si manifestarile lui fusesera strict monitorizate de trimisii CC-ului, d-l Iliescu a dat înapoi, fiind de acord cu interzicerea unui spectacol, Sub fruntea noastra e lumea, montat de tinerii Teatrului National din postumele lui Eminescu.
4) Nu cunosc ce a facut d-l Iliescu ca ministru al Apelor în primul guvern Dascalescu, dar cand a ajuns la "munca de jos", ca director al Editurii Tehnice, i-am trimis, într-adevar, sotul meu si cu mine, cateva carti cu dedicatii de încurajare, compasiune si solidaritate. Publicase în Romania literara (în care aveam si noi rubrici saptamanale) un text pe care Europa Libera l-a remarcat elogios, facand ca privirile intelectualilor sa se îndrepte spre el. Nu ne-am cunoscut personal, dar auzisem ca e urmarit de Securitate, iar dedicatiile pe care i le-am scris pe carti la cererea unor redactori, prieteni ai sai, le socoteam cu cat mai magulitoare, cu atat mai subversive. Recent, d-l Iliescu a afirmat într-un interviu acordat domnului Emil Hurezeanu ca aveam în acea perioada "relatii de amicitie", si a avut indelicatetea de a trimite unui post de televiziune doua astfel de dedicatii ale mele si doua ale lui Romulus Rusan, pentru a-si proba afirmatia. Dar asta nu e doar un neadevar, ci si o chestiune de gust...
5) Aflu, tot din cartea dvs., ca d-l Iliescu ar fi dat "un anumit sprijin" aparitiei cartii mele din "Biblioteca pentru toti", pe care Editura Minerva a scos-o pe piata în vara anului 1989, în mijlocul interdictiei de publicare pe care am suferit-o între 1 septembrie 1988 si 22 decembrie 1989. Dupa stiinta mea, aceasta perversa dezlegare (urmata de retragerea cartii peste cateva zile si de interzicerea oricarei semnalari sau recenzii în toata presa din Romania) a fost rezultatul unui protest al meu adresat lui Nicolae Ceausescu si pe care l-am trimis, în acelasi timp, spre stiinta la 22 de institutii din tara, precum si la BBC si la Europa Libera. Urmarea acestei scrisori de protest a fost solidarizarea cu mine a catedrelor de romanistica de la Padova si Heidelberg, precum si a catorva zeci de intelectuali din cele doua tari (în presa italiana a aparut chiar în apararea mea o scrisoare deschisa adresata lui Nicolae Ceausescu semnata de 32 de personalitati), ceea ce a obligat Sectia de Cultura a CC-ului sa recurga, pentru calmarea situatiei, la procedeul machiavelic de care am pomenit. Nu stiu ce legatura ar fi putut avea d-l Iliescu cu toate acestea si, pe de alta parte, nu stiu cum ar fi putut sa sprijine aparitia cartii, cata vreme era el însusi marginalizat.
6) Ne-am cunoscut, în sfarsit, cu d-l Iliescu la 27 decembrie 1989, în prima sedinta a Consiliului FSN, for în care fusesem cooptata, fara o consultare prealabila, cu cinci zile în urma si din care am demisionat la 29 ianuarie 1990, realizand ca rolul meu acolo fusese calculat a fi unul decorativ si manipulator. Stenogramele celor cinci sedinte CFSN la care am participat pot proba ca este asa: oricare ar fi fost tema luata în discutie, se anunta doar scorul larg majoritar cu care s-a votat, fara a se mentiona cine s-a opus si de ce, în timp ce pe micul ecran, atotputernic pe atunci (ca si azi, de altfel) apareau chipurile celor cativa intelectuali care, tocmai noi, votaseram împotriva. Astfel, luate dinainte în calcul, cele cateva voturi negative nu faceau decat sa acrediteze functionarea unei democratii inexistente dar mimate cu grija. Trebuie sa mai spun ca intuirea acestei posibile programari m-a facut sa refuz în prima sedinta a CFSN functia de vicepresedinte pe care, cu multa insistenta, mi-o propusesera domnii Iliescu si Brucan.
7) Urmarea acelui refuz si acelei demisii a fost organizarea unei avalanse de scrisori de injurie, calomnie si amenintare cu moartea primite acasa si la Uniunea Scriitorilor (Ruxandra Cesereanu le-a citat si comentat în cartea sa Imaginarul violent al romanilor - capitolul "Romanii" contra Anei Blandiana), ca si linsajul verbal din gazetele Frontului si apoi din Romania Mare, trecerea pe "lista neagra" a minerilor veniti la Bucuresti la chemarea presedintelui si care mi-au cerut moartea, iar apoi, de-a lungul anilor ’90, noul val de injurii de dupa înfiintarea Aliantei Civice. Pana si în primavara anului 2000, cand Alianta Civica se straduia zadarnic sa adune partidele de centru-dreapta într-o strategie comuna pentru contracararea dezastrului electoral care se apropia, d-l Iliescu nu se sfia sa compare, din senin, organizatia pe care o conduceam cu... extrema dreapta din anii ’30!
Stimate Domnule Tismaneanu,
Cartea pe care o semnati împreuna cu d-l Iliescu nu este prima în care diversi oameni politici încearca sa ma maculeze asociindu-ma fictional propriei lor biografii si folosindu-ma astfel ca detergent pentru curatirea propriei imagini. Faptul ca este prima oara cand raspund ma obliga la o explicatie: Timp de un deceniu, între 1990 si 2000, m-am aflat în prim-planul vietii publice pe pozitii, în general, diametral opuse celor ale d-lui Iliescu, iar Domnia sa nu a ezitat sa ma trateze ca pe un inamic public. Faptul ca dupa 2000 m-am retras de la conducerea Aliantei Civice (iesind astfel din atentia mass-media), pentru a ma dedica Memorialului Victimelor Comunismului si al Rezistentei si propriului meu destin literar nu mi-a schimbat întru nimic nici ideile, nici parerea despre ceea ce reprezinta d-l Iliescu. Dimpotriva, parasind lumina reflectoarelor, am ramas neschimbata, încercand sa dau eficienta acestor idei în planul mai profund al dezvaluirii adevarurilor istoriei recente si al educatiei urmatoarelor generatii politice în spiritul acestor adevaruri.
De schimbat vrea sa para ca s-a schimbat d-l Iliescu, chiar daca de sub mantaua NATO mai împung cornitele vechilor obsesii si calomnii împotriva intelectualilor si a ceea ce a semnificat Piata Universitatii. Ceea ce ma sperie în insistenta sa de a inventa o veche relatie amicala cu mine este încercarea de a sugera subliminal publicului anexarea mea la pleiada de traseisti intelectuali cu care îsi împodobeste tinuta proeuropeana. Ceea ce ma sperie si ceea ce ma face sa scriu aceste randuri este tulburatoarea descoperire ca nu numai prezenta, ci si absenta pot fi astfel manipulate: în clipa în care nu-mi mai exprim împotrivirea, se sugereaza ca tacerea mea este o forma de acceptare. Condamnandu-ma astfel la împotrivire, d-l Iliescu dovedeste nu numai ca eu am ramas neschimbata, ci si ca, în pofida aparentelor, nici Domnia sa nu s-a schimbat deloc.
Cu speranta ca, în calitate de istoric al comunismului, precizarile mele va vor interesa.
