Extraordinarul gest al lui Stere Gulea

La sfârșitul anilor '60 ne mutasem la București, dând trei camere la Cluj pe o garsonieră minusculă lângă Piața Romană. Nu numai pentru că eram foarte tineri, ci și pentru că în camera noastră ne sufocam, ne petreceam timpul liber în cinematografe, teatre și umblând prin oraș, iar seara târziu, înainte de culcare, ca într-un ritual, ne plimbam pe străzile din jur. Și tot ca într-un ritual ne întâlneam cu Marin Preda, care locuia pe Dionisie Lupu, în apropiere. Ne întâlneam ca și cum ne-am fi dat întâlnire și porneam alături aproape fără să vorbim: El era taciturn, de cele mai multe ori prost dispus, iar noi timizi. Ceea ce nu ne împiedica să îl întrebăm de fiecare dată de ce nu continuă Moromeții. Nu mai știu dacă se știa sau nu că o face, dar faptul că apăreau alte cărți (era perioada de după Risipitorii) era o dovadă că nu reușește sau poate chiar că nu încearcă.

Mi se părea – și cred și acum, după anii petrecuți printre studiile și documentele Memorialului de la Sighet –, că tragedia cea mai cutremurătoare întâmplată în comunism a fost distrugerea, programată și realizată, a țărănimii și eram convinsă că principala obligație a literaturii contemporane cu acest proces era să încerce să-l analizeze, să-l reflecte și să-l explice. Și, în mod evident, nu exista un scriitor mai calificat și mai bine plasat în istoria nenorocirii decât autorul Moromeților. Și mai era ceva, eram convinsă că Marin Preda, tocmai pentru că era un mare scriitor, își era dator lui însuși o replică la Desfășurarea, o reluare a temei într-o epocă mai puțin reprimantă, mai permisivă, așa cum era acel sfârșit al deceniului 6. Și cu intransigența puțin obraznică a tinerilor de totdeauna ni se părea că marea admirație pe care i-o purtam ne dădea dreptul să îi pretindem să fie la înălțimea lui însuşi și să interpretăm amânarea datoriei existențiale ca pe un păcat.

Mi-am amintit acele plimbări cu Marin Preda și obsesia mea de atunci - pe care apariția în cele din urmă a volumului al doilea din Moromeții nu a stins-o cu totul - în timp ce așteptam începerea filmului Moromeții 2. Venisem la premieră cu emoție, o emoție de care mă bucuram ca de un semn de tinerețe și care se lega într-un fel personal de alte emoții ale mele pe același subiect.

Nu sunt critic de film și, deși încă înainte de terminarea spectacolului mi-am spus că voi scrie despre această peliculă, nu mi-am propus să scriu o cronică cinematografică. N-o să încerc să analizez calitățile acestui film de artă cu mari actori, o extraordinară imagine și de o profundă autenticitate. Aș vrea însă să precizez că, dacă aș scrie o cronică cinematografică, ea s-ar încheia prin concluzia că – fără a intenționa să minimalizez valoarea noului val al filmului românesc, de ale cărui succese mă bucur cu sentimentul unei răzbunări patriotice –, Moromeții 2, creație de o mare modernitate în austeritatea sa a unui regizor aparținând generației '60, produce în plus revelația electrizantă a filmului ca meditație asupra istoriei. Și aș mai adăuga că nu am mai avut acest sentiment de la ultimele filme ale lui Andrzej Wajda.

Dar ceea ce m-a determinat să scriu despre Moromeții 2 nu ține de istoria filmului, ci de cea a literaturii. Stere Gulea nu a ecranizat volumul al doilea al Moromeților, ci a luat povestea excepționalului personaj al lui Marin Preda și a reașezat-o în epoca sa, descrisă cu nuanțe pe care autorul romanului nu și le putuse permite.

Horațiu Mălăele în „Moromeții 2“ (foto: Vlad Cioplea)

Marin Preda a fost un mare scriitor care și-a trăit întreaga viață în comunism. Ilie Moromete, cel numit „țăranul absolut“ al literaturii române, nu a fost creat de el în condițiile unei libertăți absolute pentru simplul motiv că din cei, să zicem, 40 de ani ai creației sale el nu a cunoscut nici un singur minut de libertate absolută. De la cenzura interioară până la cererea de a se afla pe masa dictatorului, manuscrisele lui au cunoscut toate felurile de cenzură și li s-au împotrivit, în măsura în care au putut, tuturor. Al doilea volum, care se petrece după război, al capodoperei sale despre țărani a fost scris într-o perioadă în care în lumea satului se desfășura cea mai sălbatică represiune contra acestora. Şi, chiar dacă, în mod evident, scriitorul nu cunoștea statistic cele mai mult de 120 de răscoale țărănești împotriva colectivizării cu care era contemporan, nu avea cum să nu bănuiască fenomenul rezistenței unor țărani cu mecanismul sufletesc al lui Ilie Moromete, personajul care pe patul morții, definitiv învins, mai are puterea să spună „Eu, domnule, am fost întotdeuna independent“.

Ei bine, extraordinarul gest al lui Stere Gulea, care m-a tulburat profund, a fost acela de a adăuga cadrului în care evoluează acest erou cantitatea de adevăr care îi lipsea, dăruindu-i astfel operei marelui scriitor o mai corectă așezare în pagina istoriei. Cum cei doi artiști, scriitorul și cineastul, erau legați între ei prin exprimarea cu mijloace specifice artei fiecăruia a aceleiași imagini de marcă a unui întreg popor, dar cum numai cineastul a avut norocul de a ajunge biologic să se poată exprima artistic în libertate, cel dăruit cu noroc și-a luat – cu toate riscurile – curajul de a dărui operei lor îngemănate o parte a norocului său. Niculae, fiul lui Moromete, crescând, nu mai devine în film, ca în carte, activist, ci scriitor și participă la prima revoltă anticomunistă, cea din 8 noiembrie 1945, despre care Marin Preda nu a scris niciodată.

Stere Gulea în timpul filmărilor la „Moromeții 2“ (foto: Vlad Cioplea)

În timp ce priveam derularea filmului, așteptam aproape cu spaimă momentul ecranizării unei scene care mă impresionase până la lacrimi în carte, îmi făcuse rău și avea cu siguranță să îmi facă și mai rău în imagini decât în cuvinte. E vorba de scena în care, neputincios și umilit, Moromete este purtat prin sat într-un cărucior. Dar, cu un exact simț artistic, Stere Gulea a renunțat la această scenă, tragică prin umilință, dar nu lipsită total de ridicol, care semnifica nu numai o înfrângere totală, ci și o jalnică scoatere de pe scena istoriei a „țăranului absolut“.

În Moromeții 2, ultima imagine cu Horațiu Mălăele – interpretul care a reușit, în condițiile dificilei concurențe cu Victor Rebengiuc, să creeze un Ilie Moromete mereu subtil și, în același timp plin, de amărăciune și de sarcasm – îl arată pe erou așezat pe marginea patului și privind cu adâncă și lucidă tristețe un viitor care nu exclude revolta, chiar dacă înfrângerea așteaptă cu siguranță dincolo de ea. Privind acea imagine – semnată de Vivi Drăgan Vasile, marele operator, colaborator al filmelor lui Stere Gulea –, mi-au venit în minte extraordinarele fotografii făcute în timpul anchetei a zecilor de țărani arestați după o răscoală din Vrancea şi m-am bucurat: apropierea care se produsese în mintea mea era o dovadă că regizorul reușise să-și salveze eroul, plasându-l corect în istorie.