Împotriva Răului ca axiomă

În aceste ore şi zile în care Doamna Doina Cornea a revenit în atenţia publică – întorcându-se puţin din istoria în care era intrată oricum definitiv – m-am gândit mult la diversele momente în care prezenţa ei ideatică sau prezenţa ei fizică m-au impresionat, m-au marcat, au reprezentat puncte de referinţă sau chiar de sprijin în evoluţia mea.

Ana Blandiana 08.05.2018

De același autor

Şi, trecând în revistă diferitele amintiri, imagini sau întâmplări în care mi-a fost alături – de la vremea în care îi ascultam textele la Europa Liberă, la întâlnirea din Balconul Universităţii, la anii Alianţei Civice sau la colaborarea de la Memorialul Sighet –, m-am întrebat în care dintre aceste ipostaze am simţit-o mai aproape. Iar răspunsul este că am avut revelaţia esenţei ei sufleteşti citindu-i jurnalul din anii 1988-1989, pe care l-am editat sub titlul Jurnal – ultimele caiete, împreună cu un fascinant interviu realizat de Georgeta Pop cu cele trei persoane care au intrat în istorie sub numele Doina Cornea: Doamna Cornea, fiica Ariadna Combes şi fiul Leontin Iuhas. Cartea a apărut în 2009 în colecția Istorie Orală a Editurii Academiei Civice şi a fost singura dată în viaţa mea când am fost editor.

 

Ceea ce m-a tulburat dintru început în jurnalul din prima parte a acestei cărți a fost caracterul său înalt spiritual, aproape desprins de contingent, aproape fără legătură cu ceea ce autoarea lui trăia chiar în acele zile ale căror date erau însemnate în susul paginii. Ca un fum de jertfă bine primită, aceste meditații - cu egală intensitate intelectuale și mistice - se înalță fără să sublinieze suferința din care se nasc, menționată numai o dată sau de două ori, în treacăt, aproape cu indiferență.

 

Există în acest jurnal al Doinei Cornea, din anii de maximă persecuție și primejdie, o asemenea fervoare metafizică, o asemenea dorință de a descoperi adevăratul sens al lucrurilor, de a despărți ceea ce este esențial și peren de ceea ce - oricât de dureros - este derizoriu, încât întâmplările din solul cărora cresc plantele luminoase ale gândurilor se estompează până la dispariție, așa cum realitatea din spatele tablourilor nonfigurative devine neglijabilă. De fapt, rugăciunea, introspecția și amintirile din copilărie devin, în această perspectivă, izvoare ale forței interioare menite să stăvilească, să înlocuiască vidul înconjurător, pe suprafața căruia răul se întinde ca o maree neagră de nestăvilit. Astfel, unei lumi pe care lipsa de speranță o făcuse să decadă până la pragul cel mai de jos al lașității, indiferenței și egoismului, îi sunt opuse credința și iubirea, din a căror intensitate speranța reușește să renască.

 

Doina-Cornea-2-1467.jpg (1417×1013)

 

Această speranță este culoarea de fond a reconstituirii care formează cea de a doua parte a cărții. O reconstituire care, folosind mijloacele istoriei orale, reușește să spună, cu rigoare și fără patetism, nu o dată chiar cu umor, incredibila poveste a victoriei unei mame fragile ca o statuetă de Tanagra și a celor doi copii ai ei, abia ieșiți din adolescență, împotriva Răului, ca axiomă a societății și a unui sistem considerat de neînfrânt.

 

Dacă ar trebui să rezum într-o singură frază succintă tema acestei cărți, ea ar fi: de unde vine răul și cum putem să i ne opunem. Este chiar melodia de bază, cantus firmus, cum spuneau vechii muzicieni, care revine și la care se revine mereu, reprezentând chiar tema vieții misterioasei ființe, în același timp autoare și personaj al cărții. Pentru că Doina Cornea era o ființă stranie nu numai prin cantitatea disproporționată de îndrăzneală pe care o conținea, ci și prin amestecul de sfială și severitate, de duioșie și de lipsă de complezență, de compasiune și de neînduplecare cu care privea în jur și în sine însăși. Așa cum o apă adâncă și limpede este întotdeauna mai misterioasă decât una tulbure care își camuflează adâncimea, misterul acestei priviri constă în simplitatea cu care reușește să răstoarne regulile viciate ale mentalului colectiv, redând normalității sensul moral și reușind să pună deasupra atotputerniciei răului semnul îndoielii.

 

În timp ce jurnalul - cu întoarcerile lui în copilărie și coborârile lui încăpățânate pe rădăcinile greu de înțeles ale lucrurilor - duce gândul mirat până la Confesiunile Sfântului Augustin și își întinde diapazonul între rugăciune și poem, cea de a doua parte îi are ca protagoniști, alături de Mama lor, pe fiica și fiul care au încurajat-o, au susținut-o și au ajutat-o să acționeze și să reziste. Este un exercițiu de memorie în care, la distanță de ani de la desfășurarea faptelor, cei ce le-au trăit le reconstituie cu exactitate și cu înțelegerea timpului petrecut peste ele. Iar concluzia acestei reconstituiri este uimitoare: Răul e atotputernic doar pentru că nu este contrazis, în fața unei rezistențe ferme, în fața adevărului intratabil, violența, minciuna, prostia și ura își pierd siguranța, iar Răul devine ridicol și neputincios.

 

Acum, când nimic nu mai poate fi adăugat sau şters din această viaţă, singurul fel în care îi putem fi cu adevărat recunoscători Doinei Cornea pentru felul în care timp de două decenii ne-a ţinut locul tuturor în faţa Europei şi a istoriei este să avem puterea să nu infirmăm această concluzie.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2018 Revista 22