La ce ne mai putem aştepta din partea PSD?

Sloganul-vedetă al protestelor, „PSD, ciuma roşie“, face cu siguranţă un arc peste timp: de la PSD înapoi la epoca FSN. De ce? Pentru că mentalitatea şi practicile celui mai mare partid din România au rămas aceleaşi, impunând manifestanţilor să ceară respectarea unui acelaşi principiu moral în politică: cel al curăţeniei. Dacă în anii ’90 oamenii doreau aplicarea Punctului 8 de la Timişoara, adică lustraţie, astăzi ei cer PSD politicieni şi guvernanţi in­tegri şi pedepsirea celor corupţi. E perspectiva protestatarilor. De partea cea­laltă, în comuna Schitu Duca din judeţul Iaşi, de exemplu, vreo 20 de membri PSD au luat sloganul ad litteram şi au strigat în replică „PSD nu e ciuma roşie“. Alţi pesedişti au ieşit în stradă împotriva pre­şedintelui Iohannis, iar vreo două-trei nu­me mai grele din PSD, în frunte cu pri­marul din Iași, Chirica, au cerut retragerea OUG 13 şi au criticat guvernul. Este su­ficient pentru a mişca ceva în partidul ca­re astăzi stă încremenit în deciziile li­de­rului său Liviu Dragnea?

Faptul că PSD trebuie să sufere o reformă profundă a devenit un clişeu şi un dezi­derat utopic. Cei 27 de ani de existenţă a partidului, sub diferitele sale denumiri, arată că, în ciuda schimbărilor de lea­der­ship, partidul nu a renunţat la conducerea supercentralizată şi recurge în continuare la mijloace prea puţin democratice pentru a-şi atinge scopurile. Dacă pentru FSN mi­za era salvgardarea „valorilor“ comuniste şi a unor reprezentanţi ai sistemului co­munist, astăzi lupta se dă pentru apărarea libertăţii unor infractori şi a averilor ilicite dobândite de aceştia. Teh­nica a rămas aceeaşi: min­ciuna, manipularea, jig­ni­rea adversarului, inti­mi­da­rea, exacerbarea naţio­na­lismelor şi atacurile la adre­sa Occidentului sau a ca­pi­talului străin. Diferenţa o fa­ce astăzi reacţia extra­or­dinară a societăţii, ma­tu­rizată între timp şi scăpată de reflexele comuniste, şi a câtorva ins­tituţii ale statului. Înăuntrul PSD însă, di­rectivele venite de la „Numărul Unu“ nu par a putea fi puse la îndoială.

PSD a câştigat fluierând alegerile, dar a reuşit performanţa extraordinară ca, la nici o lună de la instalarea guvernului, în timp ce împărţea daruri de la buget pen­tru diferite categorii sociale, să producă cea mai teribilă revoltă de după 1989. Anularea controversatei OUG 13 (care, de altfel, ar putea renaşte sub formă de lege) şi demisia tardivă şi forţată a unui mi­nistru nu pot spăla onoarea compromisă a Guvernului Grindeanu şi a PSD, spun oa­menii. Strada cere demisia întregului gu­vern şi asumarea greşelii. PSD mizează pro­babil pe resemnare şi uitare, alegerile fiind - teoretic – încă departe. Pe de altă parte, a da curs solicitării înseamnă pen­tru PSD a analiza modul în care au fost desemnaţi miniştrii, impunerea unor cri­terii pentru nominalizări, eventuala tra­ge­re la răspundere a lui Dragnea. Adică echi­valentul unui început de reformă în par­tid, cu toate riscurile care decurg de aici, inclusiv cel al pierderii guvernării.

Aşa că partidul se pregăteşte să facă exact contrariul revendicărilor din piaţă: îl pune în discuţie pe primarul Iaşiului, Mihai Chi­rica, vicepreşedinte al PSD, singura voce din interior care l-a criticat public pe Li­viu Dragnea pentru scăderea în sondaje a partidului după aprobarea OUG 13. Au curs în ultimele zile „adeziunile“ filialelor judeţene pentru susţinerea lui Dragnea şi Grindeanu, la pachet cu cereri de exclu­de­re a lui Chirica, devenit duşman al po­po­rului pesedist. Cei mai vrednici sunt chiar colegii de filială ai d-lui Chirica: 56 din cei 63 de primari din Iaşi solicită retragerea acestuia din funcţia de preşedinte al or­ga­nizaţiei judeţene. Chirica îşi arogă meritul de a fi deschis un val de democraţie în PSD, deşi mai nimeni nu îl urmează.

Cât de onest este Mihai Chirica şi în ce scop a pornit un război cu Dragnea nu es­te clar. Ştim doar că nu este la prima „abatere“: s-a pronunţat şi împotriva no­minalizării lui Sevil Shhaideh. Toate in­di­ciile îl arată pe primarul Iaşiului drept un tip pragmatic. Să fi riscat Chirica de unul singur sau să existe totuşi alţi pesedişti dispuşi la disidenţă şi schimbare în PSD? Intervenţiile europarlamentarilor Sorin Moisă şi Cătălin Ivan sunt insuficiente pentru a crea o masă critică. Cu o cu totul altă greutate apasă „indignarea“ de ultim moment a lui Vasile Dâncu. Într-o primă luare de poziţie de la începutul protestelor şi în termeni mai mult filozofici, fostul vicepremier atacă PSD şi guvernul pentru a se fi transformat într-o „majoritate ob­tuză“. În numele reformei interne din partid, aşa cum a susţinut de fiecare dată când a pus umărul la execuţia lui Iliescu, Năstase, Geoană şi Ponta, l -ar putea des­fide pe, până mai ieri, apropiatul său Drag­nea. Pe termen scurt însă, poziţia lui nu e în pericol. Partidul rămâne un monolit în jurul lui din dorinţa de a nu pierde pu­terea.

Pe termen mediu şi lung, PSD va trebui să se transforme fundamental şi să înţeleagă că scopul guvernării nu este de a pune în aplicare, indiferent de mijloace şi costuri, măsuri care satisfac în primul rând, uneori chiar exclusiv, clientela de partid.

În ultimii 27 de ani, reforma din PSD s-a învârtit într-un cerc vicios, nimeni din interior nu a putut să-l schimbe. S-ar pu­tea schimba sub presiunea străzii? Puţin probabil.