De același autor
Multumesc soldatilor care au debarcat la 6 iunie 1944, in momentul cand reteaua din Rezistenta in care activau mama mea si surorile mele cadeau in ghearele lui Klaus Barbie - arestari, torturi, trupuri sfartecate expediate fara intoarcere acolo unde stim cu totii.
Multumesc americanilor, englezilor, canadienilor, australienilor care mi-au salvat ceea ce imi mai ramasese din familie, multumesc acelora datorita carora francezii nu au fost nevoiti sa gandeasca nazist sau stalinist, multumesc acelora care au spart zidul Atlanticului si care ne-au ajutat pana la caderea zidului Berlinului. Fara Ziua Z nu ar fi existat o noua Europa a celor sase, a celor cincisprezece, a celor douazeci si cinci si mai mult. Ma mai simt inca - privilegiul varstei - inundat de bucuria cosmica, extatica, tasnind deasupra capului meu de copil atunci cand adultii pronuntau cuvantul "eliberare".
A trebuit sa asteptam mijlocul anilor 1970 pentru ca un presedinte al Republicii federale sa recunoasca limpede si raspicat ca, la sfarsitului celui de-al doilea razboi mondial, Germania nu a fost "invadata", ci "eliberata". Pentru afirmarea evidentei determinante, a diferentei dintre aceste doua cuvinte au murit la Lyon, la Omaha Beach, la Stalingrad cei care erau, ca si cei care nu erau de un sange cu mine.
In vremea noastra, fiecare vorbeste in fel si chip de "legitimitate internationala". Singura, adevarata s-a nascut pe plajele normande. Daca Organizatia Natiunilor Unite, cu toata confuzia care domneste acolo, nu seamana intru totul cu nefericita Liga a Natiunilor, aceasta se datoreaza faptului ca intemeietorii ei, la San Francisco, au jurat ca Japonia si Germania nu vor fi nici cucerite, nici colonizate, ci pur si simplu eliberate de fascism. De aici decurg doua principii care, sprijinindu-se tacit pe Carta Natiunilor, determina inevitabilele ei ambiguitati si contradictii: 1. dreptul popoarelor de a fi eliberate; 2. autolimitarea dreptului invigatorului caruia ii este interzisa cucerirea, dar care introduce democratia.
Dreptul popoarelor de a fi eliberate de un despotism extrem - dreptul la Ziua Z - primeaza asupra respectarii obisnuite a frontierelor si asupra principiului secular de suveranitate. Luand in consideratie Declaratia Drepturilor Omului, la care se adauga experienta totalitarismelor, foarte esentialul drept al popoarelor de a dispune de ele insele nu trebuie nici sa garanteze, nici sa implice dreptul guvernantilor de a dispune de popoarele lor.
Debarcarea din Normandia legitimeaza interventiile recente in Kosovo, in Afganistan si in Irak - chiar si in lipsa aprobarii Consiliului de Securitate. Pentru un motiv decisiv: legitimitatea initiala care a stat la baza constiturii ONU este mai puternica decat jurisprudenta curenta a institutiilor rezultate din aceasta legitimitate fondatoare. Cu atat mai mult cu cat, acum, la zece ani de la genocidul membrilor etniei Tutsi din Rwanda, amintirea inspaimantatoarelor carente prin care ONU a gestionat situatia este inca vie pentru noi toti si mai ales pentru Kofi Anan care cere, in zadar, o reforma radicala si urgenta a institutiilor si a legislatiei internationale.
Mai pot Statele Unite sa pretinda un drept de ingerinta care si-a primit botezul in sangele varsat pentru eliberarea Europei? Da. In ciuda grozaviilor recente comise in inchisorile irakiene, moral-insuportabile, politic-contraproductive si strategic-absurde, a caror raspundere le revine in intregime? Da.
Caci in rau, ca si in bine, Statele Unite raman o democratie. Ba chiar cea mai exemplara dintre democratii. Singura, dupa stiinta mea, care, in plin razboi, nu a cenzurat dezvaluirea crimelor comise de soldatii ei. Singura in care presa si televiziunea dezvaluie in cateva saptamani amploarea maltratarilor si examineaza in modul cel mai liber toti factorii implicati in acest dezastru. Singura in care, in fata comisiilor de ancheta parlamentara, sunt adusi si supusi unor interogatorii lipsite de menajamente si de restrictii un presedinte, ministri, generali, sefii serviciilor secrete.
Amintesc ca Franta, care da lectii cu atata generozitate, nu a inculpat, judecat sau condamnat niciodata in patruzeci de ani vreun militar dintre cei care au torturat in timpul razboiului din Algeria.
Abia in anul 2000 asa-zisele "evenimente" (1954-1961) au fost omologate oficial de Parlament ca "razboi".
A trebuit sa treaca cincizeci de ani de la stingerea conflictului pentru ca presedintele francez sa recunoasca, in 1995, responsabilitatile Republicii intre 1940 si 1945.
Iar astazi, la zece ani dupa evenimente, spre deosebire de Belgia, de ONU si de Washington, Franta se incapataneaza, la stanga, ca si la dreapta, sa nu ceara nici un fel de scuze victimelor Tutsi ale genocidului. Iata ce ne inalta pe noi, francezii, pe inaltimi morale inaccesibile fata de necioplitii yankei loviti de o presa insolenta, de un Senat care face anchete si de niste guvernanti constransi sa deschida dosarele pentru a se explica in timp real. In alte parti ale lumii, ascultati diferenta, domneste omerta. Aprilie 2004. Prima caseta video: torturi sistematice, ochi scosi, membre smulse unor presupusi combatanti, piramida de trupuri. A doua caseta video: executia deliberata a unei mame si a celor cei cinci copii ai ei (cel mic - 12 luni, cel mare - 7 ani) in imprejurimile Satoiului (Cecenia). Doua marturii filmate de soldatii rusi, scarbiti de faptele de vitejie ale tovarasilor lor de arme. Un singur ziar moscovit, Novaia Gazeta, publica fotografiile. Nici un ecou. Radioul tace, televiziunea tace, justitia tace, ierarhia militara si politica nu sufla nici o vorba, mutism mondial. Bush este intampinat cu proteste, Putin - ca un frate. Totusi, doar cetateanul american indrazneste sa dezvaluie, sa judece si sa condamne imediat nelegiuirile comise in numele lui. America nu este populata cu ingeri, dar ea ramane patria numarul unu a drepturilor omului pentru ca ea isi faureste, mai mult decat altii, instrumentele menite sa scoata la iveala, si prin asta sa stopeze violarea lor. Drepturile omului masoara capacitatea noastra de a rezista inumanului, raului care ne provoaca la fel ca si diavolul pe care il purtam in noi.
Traducere din Le Monde de Luminita Braileanu
