De același autor
Optimiștii vor spune, pe bună dreptate, că era loc de mult mai rău – de exemplu, NATO și UE să fie dezbinate, Moldova să fie invadată de ruși, guvernul de la București să se comporte precum cel al lui Viktor Orbán. Pesimiștii vor argumenta că nici nu am scăpat bine de nenorocirea pandemiei, că ne-au lovit războiul din Ucraina, criza energetică și inflația, că magnitudinea incompetenței guvernamentale depășește cele mai negre așteptări. Firul roșu care unește cele două abordări este prăbușirea iluziilor și speranțelor fără de care omul își pierde ancorele și se simte ca frunza în vânt.
Două mi se par importante: credința generației noastre că va trăi într-o lume a păcii, în siguranță și libertate, fără a mai înfrunta, ca bunicii și părinții noștri, ororile războiului, și iluzia că România e totuși reformabilă și că la putere vor ajunge, într-o perioadă rezonabilă, politicieni capabili și determinați să mute munții din loc. Fără discuție că sunt și alte iluzii prăbușite, dar ele țin de percepția fiecăruia și de setul de valori al mediului la care se raportează, mă refer la metamorfoza unor oameni.
Războiul feroce declanșat de Putin împotriva Ucrainei urmărește, spun în cor puterile occidentale, schimbarea ordinii mondiale. Ea s-a petrecut însă deja și aceasta este, de fapt, marea victorie a dictatorului de la Kremlin. Relațiile dintre marile puteri s-au resetat, în spatele clamatei unități europene se văd fisurile, care vor deveni tot mai adânci pe măsură ce războiul, cu costurile lui inerente, se prelungește și dictatorii vor prinde aripi pentru declanșarea unor alte conflicte, folosind amenințarea nucleară. Chiar dacă acum toate acestea par perspective incerte, să nu uităm că acum un an și invadarea Ucrainei părea la fel. Fără o înfrângere clară a Rusiei pe front (puțin probabilă în lipsa înarmării Ucrainei cu arme de ultimă tehnologie), nu va mai exista stabilitate și spectrul războiului va dicta relațiile dintre state, dintre cetățeni și autorități și dintre oameni. În cel mai fericit caz, se va intra în epoca Războiul Rece 2.0. Inimaginabilul s-a produs.
În plan intern, nu e vorba atât de criza economică și energetică, peste care România va trece, așa cum a trecut și peste precedentele, ci de evidența că toate reformele eșuează, indiferent de cine depind ele, și, mai rău, că nu există perspectiva unei schimbări, a alternanței la putere.
Realitatea arată că reformele sunt îngropate chiar de către cei care s-au bătut cu cărămida în piept că le vor face. Trecând peste coteriile de partid, interesele meschine particulare sau de clan, peste incompetențe și rele caractere, când tragem linie vedem, de exemplu, că reforma educației a fost omorâtă chiar de cel care a inițiat-o și de care a depins: președintele Iohannis. Cum și de ce, nici nu mai are rost să ne întrebăm – probabil o combinație între toate cele de mai sus. Constatarea cea mai tristă este că nici măcar în condițiile în care un șef de stat își asumă ca principal proiect al mandatelor sale să reformeze educația, are toate condițiile politice pentru asta și nu doar că n-o face, dar strică și ceea ce era, a se vedea situația plagiatelor. Vorba sloganului electoral din urmă cu ani buni: Dacă nu acum, atunci când? Acest acum este un lung șir de rateuri.
Reforma justiției este aproape în aceeași situație. Asumată de PNL pe vremea când se lupta cu „ciuma roșie” a PSD, pe care acum îl pupă-n bot, a fost avortată spontan de liberali și de al său ministru al justiției, Cătălin Predoiu. La fel, explicațiile și cauzele eșecului sunt inutile. Ridicarea MCV a fost, cum am mai scris, premiul de consolare dat de Comisia Europeană pentru neadmiterea în Schengen, nu pentru așa-zisele reforme din legile justiției. E adevărat că aceste legi nu fac și mai mult rău.
Celelalte reforme: clasă politică, legi electorale, administrație au fost abandonate precum copiii nedoriți în orfelinate. În schimb, coaliția adusă la guvernare de Iohannis a înregistrat un succes la capitolul antidemocrație, care va rămâne în anale, chiar și prin raportare la nefericitele epoci Năstase și Dragnea: a cumpărat presa cu bani din subvenția de la stat. Sume colosale din banii publici s-au rostogolit în buzunarele unor televiziuni și site-uri aparținând unor condamnați penal, presă despre care nu mai departe de acum câțiva ani PNL vorbea în termeni de „mizerie”, „tonomate” și „haznale”.
Dar chiar și gustul amar al eșecului reformelor ar fi mai puțin amar dacă ar exista speranța schimbării. Doar un miracol, al cărui nume nu e USR, ar putea schimba paradigma – PSD și PNL vor fi încă patru ani la putere. Asta, în cazul în care vântul naționalismului care suflă cu putere în pânzele AUR nu-l va arunca pe podium la alegeri.
Cum spuneam, deziluzii s-au înregistrat anul acesta și la nivelul unor personaje a căror transformare kafkiană îngroașă rândurile clanului metamorfozaților. Traian Ungureanu este un exemplu. Fostul ziarist BBC și purtător de cuvânt al lui Traian Băsescu, fost europarlamentar din categoria euroscepticilor nedisimulați, s-a „înhăitat” cu toxicul AUR. Presupun că nu doar convingerile împărtășite cu acest partid extremist, ci și niscaiva interese mai terestre, cum ar fi un loc la europarlamentare pe listele acestuia, îl fac să se așeze la aceeași masă cu Simion.
În acest clan și-a câștigat definitiv și irevocabil un loc și Daniel Morar, a cărui carte „Putea să fie altcumva” constituie desăvârșirea metamorfozei acestuia. O carte (voi scrie pe larg după ce o termin) în care își lustruiește singur statuia în fața celor care l-au urcat și doborât apoi de pe soclu. //
