Arta compromisului la Cioloș

Îngrămădit într-o corăbioară de hârtie, cu vâslele rupte și catargul prăbușit, Gu­ver­nul Cioloș se îndreaptă vertiginos spre Cas­cada Niagara. De pe mal, partidele, trom­pe­tele media și mafioții de toate soiurile și culorile apla­udă frenetic. Gata și cu ăștia, am reușit! Teh­no­crația e compromisă, vine iar rândul nostru! În cele șase luni rămase până la fi­nele mandatului, singurele lucruri pe care le poate fa­ce premierul sunt să îm­pie­dice, în măsura posibilului, o restaurație în justiție, să gestioneze bombele de pe scena publică - ultima la rând, cea „bacteriologică“, cum o numea un mare cotidian german - și să asigure corectitudinea celor două rânduri de alegeri. În rest, lupta cu mafia - din să­nătate, din administrație, educație și achiziții ­– sau reforme instituționale sunt basme. E vrăjeală. Nimic spectaculos nu se va întâmpla, asta nu pentru că Cioloș nu ar vrea și nu a fi de bună-credință, ci pen­tru că are în față zidul din Games of Thrones păzit de armata întregului Sis­tem.

Dincolo însă de această realitate, Cioloș a făcut, la rândul lui, o serie de greșeli care i-au fost fatale. În loc să guverneze din primul moment cu mandatul pe masă, în forță, într-o transparență totală, cu fața la publicul care îl adusese în fond la putere, a adoptat comportamentul unui politician. A crezut că asigură supraviețuirea ca­bi­netului făcând compromisuri cu partidele. A căzut la pace, închipuindu-și naiv că va avea susținere politică pentru mai știu eu ce proiecte de reformă. Scopul trebuia să fie însă tocmai guvernarea în răspărul cla­sei politice și răscolirea mușuroaielor: nu vă convine ce fac, vreți să vă protejați în continuare corupții și sistemul de com­plicități, am plecat, ies pu­blic și spun de ce. Cioloș nu a avut însă curajul și de­terminarea să lupte fățiș, să taie în carne vie, deși a avut opinia publică alături.

Nu a avut nici forța de a se debarasa din mers de acei miniștri care făceau direct sau acoperit jocurile diverselor găști de interese: din Sănătate în cazul lui Cadariu, care trebuia demis încă de la scandalul bebelușilor, din mediul universitar și al pla­giatorilor de profesie - situaţia lui Cu­raj - sau să scape de cei care au probleme gra­ve de integritate, cum e Tobă cu al său doctorat plagiat. A lăsat lucrurile să tre­ne­ze, preferând coteriile și cedând în fața pre­siunilor politice, sindicale sau de altă na­tură. L-a mătrășit pe Vlad Alexan­dres­cu, împotriva căruia era limpede că se răs­culaseră brontozaurii din cultură speriați de scoaterea posturilor la concurs, a de­mis-o pe Ana Costea, deși era evident că Legea salarizării era nesustenabilă și de nefăcut în an electoral. Lucruri pe care tre­buia să le fi spus răspicat însuși pre­mierul.

Situația lui Cioloș nu e însă simplă: atacat permanent și din toate părțile, guvernul este supus unei campanii mediatice de lin­șaj, compromiterea ideii de tehnocrație fiind principalul obiectiv al clasei politice. Succesul acestui cabinet reprezenta prin­cipala amenințare serioasă la adresa po­li­ticienilor, după mulți ani de permutare a actorilor, măștilor și grupurilor de in­te­re­se economico-financiare în toate com­bi­na­țiile posibile. În fața lui Cioloș se sparg acum multe dintre buboaiele supurânde ale României. Bomba dezinfectanților și a no­socomialelor este la fel de veche pre­cum corupția, indiferența și nepotismul din sănătate, nu a apărut odată cu Ca­bi­ne­tul Cioloș, care doar o decontează. În ul­ti­mii 10 ani, de la Băsescu, Boc și Cseke Atti­la, de la Ponta, Nicolăescu și Bănicioiu, plus managerii de spitale și medicii chi­rurgi și de ATI, toți știau de infecțiile in­traspitalicești și de falsificarea datelor. Știa și SRI, fără discuție. Responsabilitatea inacțiunii și mușamalizării este una colec­tivă, este o componentă a „sistemului ti­căloșit“ că să-l citez pe unul dintre marii guralivi ai acestor zile.

Dincolo de proasta gestionare a situației de moment, Cioloș preferă să nu spună pu­blic aceste lucruri și să nu indice vi­no­vații. Poate și pentru că știe că în cele șase luni pe care le mai are la dispoziție nu va putea să facă nimic altceva decât să mo­di­fice niște legi (care, dacă nu convin mafiei din domeniu, vor fi schimbate a doua zi în parlament) și să taie niște capete în­cercând să limiteze dezastrul. La fel în edu­cație, achiziții, administrație.

Premierul este unul dintre puținii oameni decenți și de bună-credință de pe scena publică a ultimilor ani și continui să cred de o bună calitate umană. Dar a greșit fun­damental acceptând să meargă în siajul abordărilor prezidențiale. Obtuzitatea gân­dirii și confortul neimplicării, care au ca rezultat emiterea unor banalități și un ener­vant aer marțial, nu i-au fost de ni­ciun sprijin lui Cioloș și nici nu-i vor fi, fiind greu de crezut că președintele se poa­te metamorfoza. Până și pentru Cioloș, Io­hannis a devenit un vagon din garnitura pe care trebuie s-o tracteze până în ale­geri. Abordarea neconflictuală și com­pro­misurile, condiție impusă probabil de pre­șe­dinte de la bun început, i-au fragilizat man­datul. Din păcate, însuși premierul nu a înțeles unde e limita compromisului cu clasa politică și sistemul.