De același autor
Sacrificaţii nu vor înţelege nici în ruptul capului de ce trebuie să fie ei primii pe listă până când Boc nu va prezenta decontul achiziţiilor.
Petrecerea s-a terminat prost. Hăhăind prosteşte, invitaţii pleacă pe trei cărări şi îşi îndeasă în buzunare resturile rămase de la festinul bugetar.
Gazdele contemplă dezolantul peisaj şi se apucă să socotească dacă mai poate fi salvat ceva pentru ei şi familie. Căci, nu-i aşa?, vin vremuri grele pentru toată lumea. Sau, în tot cazul, aşa ar trebui să fie după îndelungatul bairam care a golit cămările. Întrebarea e, nu cumva, cineva, acolo sus, va găsi formula ca viitoarea austeritate să-i ocolească exact pe cei care împart cu pixul sau licitaţia sărăcia generală? Pentru că, aşa cum ştie tot românul, din piatra seacă a bugetului mulţi pot stoarce bani. Este o întrebare la care nu au răspuns nici preşedintele, nici premierul, motiv pentru care solidaritatea în inaniţia crizei se topeşte precum gheaţa în frapiere.
Petrecerea pe bani publici s-a terminat într-un vaiet general, acompaniat doar de sunetul rece al cifrelor. Ca argument al sacrificiului ce va să vină, Emil Boc a prezentat socotelile doar dintr-o singură rubrică a îngrozitorului tabel al falimentului. Fondul de salarii în sectorul public a crescut de la 17,6 miliarde lei, în 2004, la 45,6 miliarde, în 2008 şi 2009, valoare la care a înţepenit până în zilele de astăzi. De ce a rămas bătut în cuie acolo nu am aflat. La fel, cheltuielile cu pensiile erau în 2004 de 15,78 miliarde şi au ajuns în 2008 la 33,19 miliarde şi la 39,85 miliarde în 2009. Când s-a anunţat stop joc. Cât despre cei care au „păpat“ miliardele în plus din banii de salarii, n-o să vă vină să credeţi, dar sunt bob numărat 162.000, diferenţa între fatidicii 2005 şi 2008!
Da, premierul şi preşedintele au dreptate în acest punct. Dezmăţul măririi salariilor şi pensiilor, cheltuielile tăriceniste aberante din campania din 2008 îşi cer acum nota de plată. Din peisaj, cei doi au decupat însă cu forfecuţa de unghii campania din 2009 şi, mai ales, impotenţa din 2010. Despre ele, niciun cuvânt în grandioasele prezentări ale dezastrului. Niciun cuvânt despre procentul din PIB înghiţit de achiziţii, de contractele pentru patinoare, biserici, cămine culturale, drumuri prin satele aleşilor şi numiţilor. Până când şi acest decont nu va fi prezentat opiniei publice, sacrificaţii nu vor înţelege nici în ruptul capului de ce trebuie să fie ei primii pe listă. Şi pe bună dreptate! Socoteala este simplă. Ce iei cu o mână din salarii, pensii şi subvenţii dai cu două tot lor, clienţilor.
La această dilemă existenţială a crizei, premierul Emil Boc pare incapabil să dea un răspuns credibil, să ofere garanţii că va pune capăt uneia dintre acele durabile tradiţii postdecembriste: îndestularea de la buget a afacerilor şi conturilor colegilor de guvern şi de partid. Chiar nu-l văd pe Boc luând la puricat indemnizaţiile, sporurile sau primele prietenilor lui Videanu din falimentarele societăţi energetice, contractele pentru „băieţii deştepţi“, achiziţiile turistice ale lui Udrea sau licitaţiile către firmele căpuşă ale armatei transpartinice din teritoriu. Ca să nu mai discutăm de tăierile de salarii din faimoasele deconcentrate, despre care deja se spune că vor fi ocolite de austeritate. Însăşi consiliera premierului, Andreea Paul, declară că „reducerea bugetului de salariu cu 25% nu se va aplica şi companiilor de stat“. Adică Loteria, Hidroelectrica, CFR, Romsilva, Romgaz, Eximbank, Transelectrica, Regiile judeţene de Transport, Apă-Canal şi Drumuri, în total câteva zeci de societăţi, unele dintre ele vestite ca perle false ale coroanei statului, vor scăpa. Mă îndoiesc că Boc va găsi medicamentul optim pentru a opri hemoragia de achiziţii (computere, telefoane mobile, aparate de aer condiţionat, şosete - 30.000 lei, laxative, fotolii, perne, sisteme de derulare a hârtiei igienice, perii de toaletă, aspiratoare etc.), care, în primele patru luni ale anului, au atins suma de 100 de milioane de euro, valoare apropiată de cea de pe parcursul întregului an 2009, dublă faţă de cea din 2007, dar de 5 ori mai mică decât în 2008.
Şi chiar dacă Emil Boc s-ar jura că va tăia în carnea vie a clientelismului, tot nu l-ar crede nimeni, din moment ce nu a făcut-o până acum, când criza e în bătătură. Ba din contră. În tot acest timp, premierul a dovedit cu vârf şi îndesat că nu are autoritatea şi, poate, nici determinarea de a se lua de piept cu reţeaua cu ajutorul căreia se câştigă alegerile. Atâta poate. Repet, fără a se astupa strecurătoarea prin care se scurg banii bugetari, măsurile agreate cu FMI îşi pierd sensul şi redresarea economică este doar o iluzie. Aşa cum spun toţi analiştii (nu mă refer la gloriile politico-economice de tip Vosganian, Ponta sau Antonescu), dacă acest plan eşuează, va urma, inevitabil, creşterea taxelor şi impozitelor, pe fondul celui mai sumbru scenariu: intrarea în incapacitate de plată.
În mod evident, Cabinetul Boc îşi joacă ultima carte şi împreună cu el întreg PDL. Dar asta n-ar interesa pe nimeni, dacă nu ar juca şi cartea noastră. Opoziţia nu are altceva de făcut decât să aştepte, să aţâţe şi să se felicite că nu este ea la putere.
Cât despre Traian Băsescu, prin faptul că l-a renominalizat pe Emil Boc şi după alegerile din 2009 (am considerat mereu a fi greşeala originară), că l-a creditat timp de şase luni în plină criză, deşi a făcut demonstraţia faptului că este prizonierul intereselor de partid, şi îl susţine în continuare pentru că nu mai are încotro (este prea târziu pentru o schimbare de guvern), are toate şansele să prindă o pagină neagră din cartea de istorie. Desigur, există şi varianta ca Băsescu să găsească limbajul adecvat pentru a explica partidului şi cabinetului că petrecerea s-a încheiat şi pentru ei, şi pentru clientela lor. Un singur cuvânt de ordine ar trebui să răsune în tabăra portocalie, pentru ca măsurile să aibă un dram de credibilitate: „austeritate să fie, dar pentru toţi“. //
