De același autor
Rocada s-a împotmolit în greva profesorilor și era normal să se întâmple așa. Decontul dezmățului bugetar, clientelismului, lipsei de reforme și al proastei guvernări a sosit. Într-un „moment prost” pentru coaliție, prinsă cu halca puterii în colți, de care partidele trag disperate să înhațe cât mai mult. Un spectacol dezgustător.
Marcel Ciolacu a descoperit că e neconvenabil să ajungi premier într-un context în care orizontul de până la alegeri e întunecat de stoluri de lebede negre care pot transforma visele de mărire și îmbuibare într-un coșmar. Așa că Ciolacu a spus „pas” negocierilor, inventând două pretexte: greva profesorilor și pensiile speciale. „Agenda românilor nu mai coincide cu agenda politică, iar eu am promis că niciodată nu am să pun interesele politice mai presus de intereselor românilor. De aceea cred că, în acest moment, prioritatea tuturor decidenților politici trebuie să fie rezolvarea solicitărilor sindicatelor, dar și restanța majoră privind reforma pensiilor speciale”. Fabuloasă mostră de populism!
Chestia e că nici una, nici alta nu pot fi soluționate chiar peste noapte. Salarizarea profesorilor a fost extrasă din legea educației și trebuia să fie rezolvată prin legea salarizării unitare (jalon în PNRR) de către ministrul pesedist al Muncii, Marius Budăi, care nu a fost capabil să pună pe masă nici măcar draftul. Plus că de unde bani, când gaura de la buget încă nu a fost umplută? Iar dacă le dai profesorilor, vor sări ca arși să ceară și alți bugetari. Cine să te creadă că bugetul nu-i sac fără fund, când ai majorat salariile parlamentarilor, primarilor, magistraților, ai inventat noi categorii de speciali și clientela a trăit împărătește?
De pensiile speciale au ținut toți cu dinții, în pofida criticilor Băncii Mondiale și a riscului de a pierde banii din PNRR. Peste noapte, la ordinul cavalerului neprihănirii, Ciolacu, posesorul unei indemnizații de fals revoluționar, or să apară și niște amendamente, cel mai important fiind creșterea „treptată” a vârstei de pensionare a specialilor până la 65 de ani, ca pentru muritorii de rând.
Problemele rămase în stand by sunt însă mult mai multe și nemulțumirea socială va crește, căci așa se întâmplă după doi ani de guvernare antireformistă, clientelară și habarnistă. Marcel Ciolacu a înțeles că toate se vor sparge în capul lui și al PSD, așa că încearcă să amâne neplăcutul moment al datului cu capul de realitate sau să se extragă complet, dacă-i ține.
Desigur, PNL are partea lui majoră de vinovăție. În fond, a avut premierul și ministere cu greutate, dar Nicolae Ciucă, submediocru și obedient, nu a avut curajul să facă vreo mișcare fără binecuvântarea Cotroceniului și a lui Ciolacu. A stat ghiocel și a acceptat toate compromisurile posibile și imposibile, partidul a căzut în sondaje, AUR a crescut, dezamăgirile s-au acumulat pe toate fronturile. Ciucă ar fi fericit să scape cât mai repede de pacostea numită prim-ministeriat, o pălărie mult mai mare decât chipiul de general.
Întrebarea e ce au de gând Marcel Ciolacu și Klaus Iohannis.
Pentru PSD, cel mai convenabil din punct de vedere politic ar fi ori să-i lase pe liberali cu funcția de premier, adică pe incompetentul dovedit deja Ciucă, ori să plece de la guvernare și să susțină un guvern minoritar PNL. Pe scurt, ambele variante i-ar împinge pe liberali să-și frângă gâtul până în alegeri, iar PSD să chibițeze/critice de pe margini, făcând opoziție în timp ce e la putere. Este formula aplicată cu succes între 2007 și 2008, cu guvernul Tăriceanu.
Scenariul are însă câteva inconveniente majore. În primul rând, este vorba de accesul la resurse, funcții și sinecuri, care va fi mai limitat. Nemulțumirea și presiunea baronilor locali, ale clientelei și activului de partid vor fi imense și se vor răsfrânge asupra lui Marcel Ciolacu. În al doilea rând, Ciolacu și-ar putea pierde din influența în partid și lupta pentru putere dintre tabere va intra într-o nouă paradigmă. Căci una e să fii premier en titre și candidat la prezidențiale și alta doar un aspirant la putere.
Pentru liberali, adică pentru unele minți mai înfierbântate, cum e a lui Rareș Bogdan, perspectiva anulării rocadei și continuării guvernării sub flamura ofilită a lui Nicolae Ciucă este atrăgătoare („poate să rămână premier în următoarele luni, ba chiar ani”). Doar că această variantă va fi sinucigașă din mai multe motive: PNL nu are un lider, Ciucă este și va fi un premier slab, PSD în opoziție mascată este periculos, reformele vor fi ratate ca și până acum, nemulțumirea socială va crește și întregul decont al guvernării va fi achitat de PNL în cabina de vot. Pe fond, PNL este la fel de antireformist ca și PSD, dar mult mai lipsit snagă și comunicatori.
În realitate, nici PSD, nici PNL nu ar avea niciun interes să preia frâiele guvernării în anul preelectoral, cel mai bine ar fi ca povara responsabilității să cadă pe umerii celuilalt. Dar au încotro? Opoziția e haină grea, după ce ai fost conectat la conducta bugetului. Mai mult, nu există o altă variantă de majoritate parlamentară, iar des invocata „stabilitate” nu e chiar vorbă-n vânt în contextul războiului din Ucraina.
Are Ciolacu o reală alternativă fără să fie acuzat că abandonează corabia la greu și fără să-l sfâșie baronii? Nu prea, dacă Ciucă își dă demisia cum a promis. Iar acesta depinde de președintele Iohannis, care după ce i-a nenorocit pe liberali și a pus umărul la România needucată, ar trebui să înțeleagă că a venit timpul să strice prietenia cu PSD. //
