De același autor
Am văzut, am trăit, am simţit! Păunescu, geniul linguşirii versificate, poetul odei ceauşiste, histrionul stadioanelor, „porcul“ scăpat din pumnii revoluţiei, a fost canonizat în direct de televiziunile mogulilor. S-a mai întâmplat, o să spuneţi: Mădălina Manole, Dolănescu, handbalistul Marian Cozma sau orice alt mort aducător de rating. De data aceasta nu a mai fost însă vorba doar despre cursa în spatele coşciugelor, despre vânătoarea de lacrimi picurate direct pe camere sau despre torentul obişnuit de patetisme, ci despre ceva mult mai grav decât obişnuita abdicare de la „standardele BBC“. Este vorba despre rescrierea istoriei, confuzia valorilor, schimbarea ierarhiilor, adică despre o întreagă strategie de aneantizare spirituală. Pentru că sanctificarea lui Păunescu asta înseamnă.
Când îl transformi pe Păunescu din poet de curte (aşa cum continuă să-l numească presa internaţională) în disident asemenea lui Goma sau Doinei Cornea, când declamaţiile „săru mâna, Măria Ta“ şi scrisorile jalnic-adulatoare – „Mă-nchin dumneavoastră pentru fantastica, surprinzătoarea capacitate de a descoperi adevărul (…) Să fii sănătos, omule bun şi drept, pentru a putea scoate de guler din scena politică fariseii şi pentru a ne conduce cu geniul dumneavoastră“ –, devin, sub limba politrucilor şi a protocroniştilor reînviaţi, dovezi ale independenţei de gândire, când paranoia puterii se metamorfozează în lupta pentru libertate şi comparaţiile cu Eminescu, Nichita, Blaga, Iorga nu-l mai încap, este vorba despre o reaşezare programatică a tuturor ierarhiilor.
În această amplă operaţie de mistificare au fost angrenaţi, cu de-a sila, aş zice, şi cele două-trei mii de oameni care s-au perindat pe la catafalcul lui Păunescu. Mulţi, sincer nostalgici şi îndureraţi (păcatele şi romantismele tinereţii nu se cer negate), alţii făcând poze şi politică, mulţi curioşi, ca la orice îngropăciune. Nu am de ce să discut motivaţiile celor mulţi (nu mă refer la politicieni) care l-au condus la groapă pe Păunescu, ele ar trebui căutate în marea manipulare numită Cenaclul Flacăra şi în şi mai marea manipulare care a urmat, dar mă îndoiesc că ei veniseră să aprindă o lumânare pentru „luptătorul anticomunist Păunescu“ sau pentru glorificarea versurilor „Eroule sublim, Sunteţi Bărbatul Ţării şi Unica Salvare“. Spun, deci, că sensul prezenţei lor acolo a fost denaturat şi deturnat. Au fost transformaţi în masă de manevră pentru câţiva politicieni şi mogulii lor.
Mistificarea a fost pusă în practică de aceeaşi strânsură discutabilă care se învârte prin studiourile mogulilor, nu am văzut picior de critic, scriitor sau istoric pe acolo, declaraţiile episodice (la cald) ale câtorva dintre aceştia fiind mai mult decât rezervate. Ce înseamnă asta? Că elita s-a ţinut deoparte de operaţia canonizării. De aici şi un soi de disperare a laudatio-ului, şi reacţia agresivă la adresa celor care n-au intrat în angrenaj.
Sanctificarea lui Păunescu a fost însă un rateu. Excesul a generat revoltă şi dezgust (ca întotdeauna au lipsit din vox populi şi vocile indignate), motiv pentru care luările de poziţie (exclusiv pe Internet până luni) au fost apăsate. Adevărul, de evitat, totuşi, într-o zi de funeralii, a fost spus ca reacţie la răstălmăcirile şi albirile de pe Realitatea şi Antene. S-a văzut, iarăşi, clar, linia de demarcaţie dintre presa mogulistă şi „cealaltă presă“. Dintre falsele valori împinse în faţă de „organizaţia“ lui Vântu (Zece pentru România este doar o faţetă) şi elită.
Trebuie să mai spun că nu mă interesează dacă Vântu a dat ordin ca Păunescu să fie reabilitat în trei zile sau dacă jurnaliştii pur şi simplu doar aşa ştiu să presteze. Mă interesează că totul s-a făcut sub înaltul patronaj al lui Stelian Tănase şi Emil Hurezeanu. Doi intelectuali care ştiu ce a însemnat Păunescu în epocă şi au instrumentele de măsurare a răului făcut. Doi intelectuali care au avut de suferit de pe urma sistemului adulat şi susţinut de acesta, care, probabil, se numărau printre „detractorii de toate felurile“, „fariseii“ şi „demagogii“ demascaţi de poetul-curtean, în 1986, când cerea îndurarea marelui său stăpân. Canonizarea lui Păunescu executată de Tănase şi Hurezeanu va rămâne şi ea o pagină la fel de ruşinoasă ca odele de nespălat ale acestuia. Pe când reabilitarea lui Ceauşescu, domnilor?
După cum era de aşteptat, funeraliile au dat aripi noi naţionalism-comunismului, răfuielilor cu adversarii politici şi cu nealiniaţii. Andrei Cornea a fost sfătuit de un oarecare domn numit Condurăţeanu să „bea acid sulfuric dimineaţa“ pentru îndrăzneala de a spune câteva adevăruri despre Păunescu, iar cei care nu i-au ridicat osanale mortului au fost rapid catalogaţi drept „trădători de neam“. Victor Ponta acuza TVR că nu a transmis momentul înmormântării, „act de slugărnicie politică şi antiromânesc“, şi că „a aranjat o emisiune de denigrare a acestuia“.
Regretul lui Ponta, Vadim şi al multor altora este că „guvernul nu a fost de acord să declare o zi de doliu naţional“, că „maestrul nu a fost dus pe sub Arcul de Triumf“. E adevărat, din întregul aranjament au lipsit aceste două sfidări, în rest grotescul a fost fără fisură. Dar tocmai acesta a fost cheia eşecului. //
Taguri:
Madalina Manole, Ion Dolanescu, Vadim Tudor, Emil Hurezeanu, Victor Ponta.
