De același autor
Insistenţa obsesivă a televiziunilor moguliste de a induce în opinia publică ideea că actuala coaliţie stă pe un butoi cu pulbere, care va exploda la prima scânteie pusă de o mână criminală, s-a poticnit subit în cazul Ridzi. Tăcerea pesedistă, în scandalul care ţine headline-urile de trei săptămâni, nu a fost spartă de nimic, nici urmă de înregistrări procurate prin „metode jurnalistice“, după scenariul Teleorman, din care poporul însetat de bârfă să afle ce gândesc de fapt liderii PSD, nu tu declaraţii veninoase ale unor Năstase de serviciu, nici măcar vreo luare oficială de poziţie, ca în celebrul caz de interes naţional al gardului de la parlament. De ce oare? De ce tac atât de convingător pesediştii? Prima explicaţie ar putea fi legată de trocul dosarelor: noi ne abţinem în cazul Ridzi, voi, pedeliştilor, tăceţi chitic în cel al lui Nemirschi, singura diferenţă dintre cele două fiind că ministrul Mediului, mai abil, a obţinut publicitatea televizată pe bani europeni, şi nu autohtoni. O altă posibilă explicaţie este legată de protocolul coaliţiei, iată, respectat în mod miraculos exact acum. Dar cea mai probabilă este una de strategie de campanie. PSD nu are nicio motivaţie electorală să atace PD-L în acest punct nevralgic, atâta vreme cât întreaga sarcină este preluată de televiziuni şi de partidul şi guvernul conduse de Emil Boc. Tăcerea este cea mai eficace lovitură.
Demonstraţia din cazul Ridzi este simplă şi opinia publică îşi poate trage singură concluziile. Adoptarea retoricii năstăsiene de tipul „prezumţiei de nevinovăţie“ şi a „laşităţii demisiei“ este capcana mortală în care a căzut PD-L, care arată cum principiile se volatilizează sub presiunea intereselor de grup şi de partid. Ce diferenţă este, se întreabă dezgustat electoratul democrat-liberal, între marii şmecheri şi hoţomani marca PSD, apăraţi de partid exact cu argumentele folosite acum de PD-L, şi doamna Ridzi, care declară că îşi va da demisia „fără clipire“ doar atunci când DNA va începe urmărirea penală, susţinând că a fost trasă pe sfoară de subordonaţi. Dar, dacă n-o va începe, vinovăţia morală şi responsabilitatea politică cine le va deconta? Răspunsul e clar: numai PD-L. De aici şi zâmbetele lătăreţe ale pesediştilor, care îşi freacă mulţumiţi mâinile că democrat-liberalii nu mai pot clama că tipul lor de politică şi de politicieni constituie „diferenţa care contează“. Demonstraţia este făcută: suntem la fel, iar principiile se termină acolo unde începe interesul. Cine mai spera că PD-L chiar „gândeşte altfel“ şi poate constitui „alternativa“ are acum toate motivele dezamăgirii finale.
În acest punct se ajunge la a doua mare problemă a momentului, cea de fond: coaliţia de guvernare. Argumentele pentru formarea acesteia – scoaterea ţării din criză şi adoptarea, cu ajutorul imensei majorităţi parlamentare, a proiectelor reformiste – se dovedesc mai slabe ca oricând. Majoritatea parlamentară de 70% a fost perfect inutilă din punct de vedere legislativ. Deputaţii au aprobat 2 proiecte de lege, iar senatorii, 4. La Cameră zac 139 de proiecte, la Senat 126, iar cea mai mare bătălie a deputaţilor şi senatorilor a fost să obţină bani de la buget pentru biserici şi pentru propriile colegii, excepţionale instrumente electorale.
În rest, s-a dovedit că parteneriatul tradiţional PSD-PNL-UDMR şi alianţa transpartinică a dosariabililor sunt cele care funcţionează în continuare ireproşabil, coaliţia de guvernare fiind fracturată pe subiectele sensibile. Proiectul de lege pentru depolitizarea Televiziunii publice a fost respins, Adrian Năstase a fost salvat de urmărirea penală, iar legea privind cumulul pensiei cu salariul a fost amânată sine die, ca să dau doar câteva exemple. Şi nu e de mirare că-i aşa, cât timp interesele foştilor parteneri sunt mult mai omogene decât ale actualei majorităţi, formate sub presiunea rezultatului alegerilor. Cât priveşte marile proiecte aflate pe agenda PD-L, via Cotroceni, acestea sunt eşecuri, deocamdată, nedecontate electoral.
Modificarea Constituţiei a fost abandonată din cauza boicotului pesedisto-liberal şi dezbaterile publice au încetat cu desăvârşire, schimbarea sistemului de vot uninominal, susţinută iniţial şi de PSD, a fost aruncată la coşul de gunoi datorită diligenţelor făcute de PNL pe lângă foştii aliaţi, iar reforma în Educaţie se va face după metoda „abramburica“. Cu alte cuvinte, la final de sesiune, se poate concluziona că, la nivel legislativ, coaliţia este o vorbă în vânt, iar PD-L a fost încălecat de fosta alianţă.
În realitate, singura justificare a coaliţiei rămâne stabilitatea guvernului, care, de bine, de rău, cu poticneli de comunicare şi de strategie, a reuşit, totuşi, să gestioneze până acum criza. Răspunsul în chestiunea eficacităţii măsurilor luate de guvern va veni însă de abia prin toamnă, când se aşteaptă a fi apogeul crizei. Până atunci, este clar că există o ruptură totală între coaliţia politică şi cea de la nivelul guvernului, ca dovadă că Executivul a bătut recordul la ordonanţe pentru a evita riscul scurt-circuitelor din parlament. Asumarea răspunderii pentru codurile penal şi civil sunt emblematice în acest sens. În ochii opiniei publice însă, unica motivaţie a existenţei coaliţiei se profilează a fi tot mai mult exclusiv satisfacerea clientelei politice şi accesul la banul public, percepţie întărită de cazul Ridzi.
Suspiciunea cu care a fost privită de la bun început alianţa cu PSD pare acum mai întemeiată ca oricând şi, din punctul acesta de vedere, demersul preşedintelui poate fi etichetat drept un eşec. Chiar dacă Executivul va reuşi să edulcoreze efectele crizei, rămâne întrebarea dacă un guvern minoritar nu ar fi reuşit acelaşi lucru. Retrospectiv vorbind, răspunsul este da. PD-L ar fi evoluat în condiţii politice la fel de vitrege, ar fi guvernat tot prin ordonanţe, lipsindu-i, ca şi acum, sprijinul politic. În schimb, ar fi fost obligat să menţină ştacheta principiilor, să se lupte pentru propriile proiecte şi ar fi fost ferit de simbioza intereselor cu PSD.
Evident, electoratul PD-L este „ajutat“ să fie dezamăgit şi de televiziunile celor doi moguli, care răstălmăcesc orice măsură anticriză a guvernului şi speculează până la isterie fiecare greşeală a democrat-liberalilor în campania „jos Băsescu“. Dar este asta, oare, vreo surpriză? Am spus şi o repet, cu mass-media tonomat (plătită cu sume fabuloase şi ţinută artifical în viaţă de moguli), PD-L nu are altă şansă decât să pună în concordanţă faptele cu principiile declarate. Ceea ce nu face. Principalul adversar al lui Traian Băsescu în campania prezidenţială începe să fie chiar PD-L. Asta în situaţia în care i se acordă şi preşedintelui „prezumţia de nevinovăţie“, aceeaşi în virtutea căreia, probabil, nu se delimitează public, aşa cum s-ar cuveni, de tânăra speranţă, Ridzi. //
