Cum şi cine îl spală pe Antonescu de păcate?

În numele ruperii USL nu înseamnă că Antonescu trebuie spălat de păcate, coafat, parfumat şi prezentat drept răul cel mai mic. Dar mai ales operaţiunea nu trebuie făcută de foştii săi adversari, indiferent cum se numesc aceştia.

Antonescu trăieşte aventuros. Se azvârle cu capul înainte într-o expediţie de cucerire a palatului prezidenţial din care riscă, cam 50%, să sfârşească îngropat la rădăcina co­pacilor fără număr sub ca­re zac perdanţii alegerilor. Partidele sunt, de regulă, ne­miloase când e vorba să-şi lichideze liderii care le-au dus la pierzanie. Năs­tase, Geoană, Tăriceanu sunt exemple locale pe ca­re ar trebui să le studieze mi­nuţios. Mai există şi al­tele, de pe meleaguri mai mult sau mai puţin în­de­părtate. Lui Antonescu nu-i place riscul, dar n-are încotro. Viziunea cu pupitrul pe care scria „Administraţia Prezidenţială“, din spatele căruia se războia cu mai-marii lumii şi dictatorul dâmboviţean sus­pen­dat, nu-i dă pace. Nu i-a venit multă vre­me să creadă că Ponta şi Voiculescu îi vor înfige cuţitul în spate şi-l vor lăsa fără can­didatură. Vorba ceea, ce ştie tot satul nu ştie bărbatul. Forţat, a ales varianta aven­turoasă, jucându-şi norocul şi cariera. Nu e totuşi o ruletă rusească, pentru că elec­to­ratul nostru e mai altfel. Uită re­pe­de, e pă­timaş, n-are principii şi idealuri de­şar­te, ia mereu azimutul răului cel mai mic.

Şansa lui Antonescu e să devină liderul opo­ziţiei, acel candidat al dreptei în spa­tele căruia, în turul doi, să se alinieze, fie şi cu de-a sila, electoratul anti-PSD. Cum zicea chiar fostul său duşman de moarte, Traian Băsescu: „Între Ponta şi Antonescu nu voi ezita să pun votul pe Antonescu. Măcar Antonescu nu s-a făcut profesor doc­tor şi nu minte de dimineaţa până sea­ra“. Reevaluarea „paiaţei“ este impar­do­nabilă şi tipic românească, dar nu im­posibilă. Va reuşi Antonescu să se spele de păcate, aşa încât să devină prizabil? Dar, mai ales, e nevoie de vreo penitenţă, de măcar câteva fire de cenuşă turnate în cap, de vreun regret şi asu­mare de culpă pentru is­prăvile de răsunet comise împreună cu Ponta şi Voi­cu­lescu? Îi va cere cineva asta sau „încolonarea“, dacă e să se producă, se va face de la sine? Şi cine ar putea pu­ne umărul la această ac­ţiu­ne? Sunt întrebările şi provocările la care Antonescu şi partidele de dreapta trebuie să răspundă urgent, în situaţia în care se rupe USL (s-a şi rupt de altfel, lipsesc doar ferparele) şi trece în opoziţie.

În mod evident, Antonescu mizează în prin­cipal pe electoratul aşa-zis de dreapta. Schimbarea de retorică din ultimele luni, dar nu numai, o dovedeşte. Peste noapte s-a metamorfozat în apărător al justiţiei, spune că „antibăsismul“ nu mai constituie un proiect viabil, că PSD e fesenist şi a păs­trat apucăturile de partid-stat, iar pen­tru Ponta a împrumutat etichetele „pro­pa­gandei băsiste“. S-a dat de trei ori peste cap şi din muscoiul care bâzâia voios în ju­rul puciului, al „coafării“ DNA şi des­fiin­ţării ANI, s-a transformat în fluturaş aşe­zat graţios pe principii, valori ale statului de drept şi liberalismului machiat pentru noile conjuncturi. Evident că nu e cre­di­bil, că mişcarea e indecentă şi imorală, dar cu o dreaptă divizată şi pusă pe ca­ni­balizat voturile la europarlamentare, fără un candidat viabil, misiunea lui Antones­cu ar putea nici să nu fie prea complicată. Deja mesajele transmise de PDL şi PMP ara­tă o deschidere spre o combinaţie cu PNL. Realist vorbind, nici nu se poate al­t­fel în plan parlamentar. Deocamdată, PDL şi PMP îl exclud pe Antonescu din calcul, dar nu par foarte convinse. Atâta vreme când PNL îl menţine candidat, nu-l pot scoate în afara jocului. Previzibil, com­pro­misul bate la uşă. Rămâne de văzut dacă şi electoratul îl va accepta sau, mai corect spus, care va fi procentul care, vorba unui clasic în viaţă, „mai bine şi-ar tăia o mâ­nă“ decât să voteze cu Antonescu. Mai ales dacă fostul pucist nu va catadicsi (da­că simte că-i merge, n-o va face) să dea socoteală pentru cei trei ani de uselism şi voiculescism.

Riscul ca PNL să reuşească să-şi reocupe lo­cul pe dreapta, să devină vocea cea mai so­noră din opoziţie este major. Este pe­ri­colul asupra căruia au fost insistent aver­ti­zate PDL şi PMP şi pe care l-au ignorat. Vorba lui Băsescu: „li s-a umflat capul şi fiecare se vede preşedinte“. Preocupate de certuri, divizate pe falia Băsescu-Bla­ga-Udrea, pleznind de orgolii meschine şi frustrări grandioase, cele două partide au ajuns în situaţia cea mai proastă pentru ele: să decidă candidatul comun (sper să nu aibă capul chiar atât de umflat încât să călărească fiecare propria mârţoagă) după europarlamentare, cu doar cinci luni înaintea prezidenţialelor. Şansa lui An­to­nescu se numeşte prostia, fudulia şi in­conştienţa dreptei. Cum să nu profite de ea? Dacă PDL şi PMP nu vor trece peste disensiuni, multe justificate, şi nu-şi vor da mâna pentru a bara confiscarea dreptei de către PNL şi Antonescu, se va re­pro­duce în zona opoziţiei amalgamul, struţo-cămila USL. O altă alianţă dictată de con­juncturi nefavorabile între dreapta şi stân­ga (nimeni nu mă poate convinge că ac­tualul PNL mai are vreo legătură cu va­lo­rile liberalismului). Pe zona PSD, lucrurile se vor clarifica, în schimb se vor îmbâcsi pe cea a opoziţiei. Şi tot aşa, ciclul poate con­tinua la nesfârşit, căci la asta duce abdicarea de la orice normă.

Desigur, destrămarea USL ridică presiunea pusă pe statul de drept şi pe justiţie, aerul redevine cât de cât respirabil, dar decizia PNL este una strict oportunistă. În numele ruperii USL nu înseamnă că Antonescu trebuie spălat de păcate, coafat, parfumat şi prezentat drept răul cel mai mic. Dar mai ales operaţiunea nu trebuie făcută de foştii săi adversari, indiferent cum se numesc aceştia. //