De același autor
Recentele ieșiri publice ale președintelui Iohannis nu au reușit decât în mică măsură să reducă ecartul dintre discurs și realitate. Sau, mai corect spus, dintre încărcătura de așteptare a discursului și tensiunile din societate, generate, pe de o parte, de războiul pe care politicienii penali îl poartă cu justiția și, pe de alta, de devalizarea finanțelor țării. Decalajul a produs nemulțumiri în acea parte a electoratului care vede cum rând pe rând se alege praful de toate reformele din ultimii 12 ani și care voia o intervenție mult mai tranșantă, de tipul celei din perioada Ordonanței 13. Deși clar în sensul reafirmării susținerii DNA, a criticilor față de „așa-zisa reformă“ a justiției marca Tudorel Toader și la adresa penalilor ajunși la „vârful statului“, a atenționărilor de după avizul negativ dat de CSM, discursul președintelui a părut multora insuficient în raport cu gravitatea evenimentelor. Tocmai de aceea, agresivitatea răspunsului venit dinspre cei vizați: coaliția PSD-ALDE, „binomul“ Dragnea-Tăriceanu, ministrul Justiției și, în general, politicienii penali a fost disproporționat. Dar este intenționat așa, e parte a unei stategii al cărei scop este să împingă lucrurile in extremis, adică spre o suspendare. Tot mai multe elemente converg în direcția asta.
Bunăoară, scrisoarea deschisă a lui Tăriceanu, de o vehemență ieșită până și din tiparele stilului obișnuit al pesediștilor. Urmăritul penal pentru minciună îl acuză pe șeful statului că a devenit patronul și susținătorul „abuzurilor și exceselor unui sistem ocult de putere de la nivelul instituțiilor de forță“ cu ajutorul cărora vrea să câștige al doilea mandat. Îl învinovățește că se împotrivește legilor justiției pentru că astfel își pierde dreptul de a-i numi pe procurorii șefi și îl anunță ritos că legile cu pricina vor merge neabătute în parlament și că de acum înainte are în el și în toată coaliția de la putere un adversar. O declarație de război în toată regula. Desigur, am putea să nu-l luăm în serios pe Tăriceanu, a cărui ură obsesiv compulsivă față de procurori și Kövesi ține de motive cât se poate de terestre și personale, dacă nu am ști că este ventrilocul lui Dragnea și că atacul, primul totuși de acest gen, dă glas unei strategii mai ample care a depășit faza de laborator.
La două lucruri nu vor renunța cu niciun chip infractorii de la putere: subordonarea politică a Inspecției Judiciare și deposedarea președintelui de atribuția numirii/revocării procurorilor șefi. Ambele sunt subscrise unui obiectiv pe termen scurt, unul ultimativ: înlăturarea lui Kövesi și a lui Lazăr, în locul cărora trebuie instalați niște obedienți ai partidului-stat din categoria Toader. Tot ce se întâmplă în această perioadă - sesizări ale CCR, rapoartele de evaluare a DNA și PG, demonizarea mediatică a celor două instituții, legile justiției, scoaterea de la naftalină a unor securiști de tipul Dragomir etc. - spre această țintă se îndreaptă. Suspendarea președintelui e parte a Planului și va fi pusă în practică în cazul în care acesta nu cedează sau ceva nu merge potrivit programului. Fără îndoială, e o soluție riscantă, o știu asta și pesediștii (în partid se vorbește deja dincolo de zona rarefiată a camarilei lui Dragnea), le-au spus-o și consilierii israelieni. Din această perspectivă cred că trebuie analizate de acum înainte toate poziționările lui Klaus Iohannis.
Controversatul tempo al președintelui, echilibristica pe sârma nonimplicării de după OUG 13, gestionarea atentă a imaginii au ca explicație preocuparea pentru obținerea celui de-al doilea mandat. Nu intru acum în detalii, dar un anumit confort, o relaxare generată în principal de lipsa unui competitor și de certitudinea că PSD nu câștigă prezidențialele se ghicea în toate acțiunile sale. După cum arată însă lucrurile, paradigma s-a schimbat și președintele va trebui să gestioneze în principal terminarea primului mandat și prețul acestuia. Dacă prețul va fi anihilarea anticorupției, subordonarea politică a justiției și punerea între paranteze a statului de drept, va fi unul care va face improbabil al doilea mandat. Din mai multe motive: în condițiile de mai înainte va apărea și competitorul – Dragnea -, iar la nivel de imagine va fi terminat, o astfel de luptă nu se poate pierde decât la baionetă. Altfel spus, dacă președintele își va face un obiectiv din evitarea suspendării, indiferent de preț, își va periclita serios șansele la viitoarele alegeri.
Deocamdată, nu avem indicii că președintele (desigur, mult mai bine informat asupra planului care include suspendarea sa) ar negocia ceva sau ar fi dispus să cedeze ușor. Iar ecartul dintre discursul de săptămâna trecută și realitate nu poate fi interpretat în sensul acesta. Adeptul strategiei în mai mulți pași, Iohannis știe că intervențiile în forță își au momentul lor de grație. Este limpede că Iohannis nu poate miza în lupta cu coaliția penală și binomul ei decât pe Stradă, mijloacele constituționale fiind reduse. Vedem deja cum repetatele chemări la proteste lansate de diverși pe Facebook rămân fără rezultatul scontat și demonetizează chiar protestele, spre satisfacția PSD. De aici și reticența președintelui de a chema acum oamenii în stradă. Excesul vocalizelor le dinamitează potențialul, muniția nu trebuie irosită. Logica tip Piața Universității din 1990 n-a funcționat nici în februarie 2017, nu funcționează nici acum.
Constatăm (a posteriori) că nu avea niciun rost ca președintele să se ducă la ședința CSM din moment ce avizul a fost negativ, dacă știa Toader, să fim siguri că știa și Iohannis. Oricum consultativ, avizul CSM era doar o etapă. Războiul adevărat de abia începe, după cum ne-au anunțat Dragnea și Tăriceanu. Dacă Marea Adunare Națională PSD-ALDE și acoliții adoptă legile lui Toader cu subordonarea Inspecției și evacuarea președintelui din numirile/revocările procurorilor șefi, în momentul următor se va cere demiterea lui Kövesi și Lazăr și înlocuirea lor cu niște slugi pesediste. Sigur, mai e necesară sincronizarea acțiunilor cu rapoartele de evaluare, măcar gri, dacă nu le reușește negrul tăciune, mai sunt niște etape: respingerea legii de către președinte și contestarea la CCR. Această ultimă etapă nu va constitui o problemă, dat fiind că CCR e intrată în siajul coaliției puterii.
Acela va fi momentul critic pentru Iohannis, atunci va fi obligat să mute decisiv. Iar dacă în stradă nu sunt un milion de oameni, a pierdut partida. Pentru asta însă e nevoie să găsească dozajul optim dintre discurs și faptă, să nu piardă Ziua Z, așa încât oamenii să-l perceapă ca pe liderul dispus la sacrificiul propriului mandat pentru a-și salva țara de răsturnarea istoriei. Dacă nu, oamenii nu-l vor susține nici la o probabilă suspendare (să nu uităm că nu are la dispoziție, cum a avut Băsescu, o mașinărie de vot a vreunui partid, plus că legea modificată presupune o prezență de doar 30% pentru validarea referendumului). Trăgând linie, Iohannis e obligat să-și reevalueze prioritățile și să opteze între ieșire sub scut sau un salt mortal cu penalii de gât.
