De ce a scos Băsescu securea războiului

Cum o dă, cum o întoarce, Ponta iese prost. Băsescu l-a prins la cotitură şi, din câte se aude, e doar începutul.

A desprins securea războiului din cuiul co­abitării şi i-a înfipt-o lui Ponta în moalele capului. Până la prăsele. La prima vedere, preşedintele îşi forţează norocul, sus­pen­darea e iarăşi fluturată be­licos, partenerii europeni ar putea strâmba din nas că Pactul o ia pe apa Sâm­betei, iar miza pare, deo­camdată, în registrul mi­nor al impulsionării Par­ti­dului Mişcarea Populară. Tra­ian Băsescu este însă ho­tărât, aşa cum se vede din interviul acordat României libere, să împinga lucrurile şi mai departe, definindu-se ca liderul de facto al opoziţiei. De altfel, era cam ul­ti­mul tren pe care mai putea să-l prindă pen­tru a face asta. Tocmai de aceea, e clar că şi-a calculat atent momentul, a aş­tep­tat cu răbdare şi, cu riscul de a-şi atrage critici binemeritate pentru cauţionarea unei guvernări incompetente, hoţomane şi la marginea interesului naţional, l-a dus cu ză­­hărelul pe Ponta lăsându-l să creadă că el este delfinul, a făcut inventarul gre­şe­li­lor şi când în plasă i-au căzut două cap­turi de zile mari – dubioasa privatizare a CFR Marfă şi Omar Hayssam – a ieşit la atac.

Primele semne ale schimbării de strategie apăruseră mai de mult, dar erau cam mol­cuţe, cam de complezenţă, să nu zică lu­mea că a fraternizat cu totul. A urmat res­pingerea, la începutul lui iulie, a Ordo­nan­ţei Rompetrol prin care Ponta renunţa cu o suspectă nonşalanţă la 400 milioane do­lari din datoriile kazahilor către statul ro­mân, apoi refuzul de a-l nominaliza pe Si­laghi la Transporturi şi obligarea lui Ponta de a-şi asuma până la capăt privatizarea CFR Marfă. Acesta a fost punctul de cotitură, de­cla­raţiile ulterioare despre pe­ricolul ca Gruia să nu aibă bani şi să dea compania la fier vechi în loc să facă in­vestiţii fiind doar des­chi­ză­toare de noi fronturi. Lo­viturile de graţie le-a apli­cat însă din vacanţă, după un dans la Cireşica şi câ­te­va băi de mulţime în care a socializat cu schepsis („Roagă-te să nu fa­că nimic guvernul pentru voi, altfel stri­că tot“ - unui cioban din Sibiu). În inter­viul pentru Rl a legat permanent numele lui Ponta de cel al condamnatului Fene­chiu şi l-a tocat cu acuzaţii grave, vechi şi noi. „Victor Ponta e un premier fără res­pect de lege. Ce ar trebui să fac? Să-mi pun semnătura pe câştigătorul pe care-l vrea tandemul Fenechiu-Ponta?“, „Aici în­să poate fi un aranjament murdar, de care Victor Ponta nu pare a fi străin şi în care şi-ar dori cu orice preţ să atragă şi CSAT“, „Ponta are nişte schelete în du­lap, fiindcă pe vremea în care prospera Omar Hayssam, el era şeful Corpului de Control al premierului Năstase“. Fiecare cuvânt e cu bătaie mai lungă şi cu impact la public. Dacă privatizarea CFR Marfă pi­că, oricât ar încerca Ponta să împacheteze mediatic şi să dea vina pe Băsescu şi CSAT, fuga de responsabilitate şi incompetenţa s-au înfipt bine în mentalul colectiv, mai ales că ar fi al doilea eşec după Oltchim. Dacă privatizarea se semnează totuşi cu Gruia, suspiciunea de „afaceri murdare“ va prinde şi mai multă consistenţă. În fi­nal, cum o dă, cum o întoarce, Ponta iese prost. Băsescu l-a prins la cotitură şi, din câte se aude, e doar începutul. La fel în po­vestea cu Hayssam, din care Ponta a fost exclus dintre cei „aleşi“ şi de încredere („au ştiut foarte puţini şi în niciun caz dintre cei predispuşi să povestească pre­sei, indiferent ce funcţie ar avea“). O pal­mă grea pe obrazul, deocamdată, rezistent al premierului. Şi, premieră, după sem­na­rea coabitării, l-a atins la plagiat.

Vedem jocul, înţelegem raţiunea, preşe­dintele ne-a spus şi care sunt argu­men­tele: „Nu pot fi părtaş la o guvernare co­ruptă“, „Am trecut de etapa în care să mai pot tolera felul în care guvernează: ineficient, cu foarte multe minciuni, dez­in­formare“, dar obiectivul final rămâne încă neclar. Care este miza mare, există una şi ce urmează?

Calculul pragmatic şi instinctul politic i-au spus preşedintelui că nu mai este timp de aşteptat. Pe de o parte, risca să-şi încheie mandatul sub auspiciile unei coabitări pe­ni­bile, pe de alta, i-a devenit clar că, fără ruperea unei hălci din electoratul PDL în contul Partidului Mişcarea Populară, şan­sele unei recoagulări a dreptei sunt mi­ni­me. Va reuşi? Şi da, şi nu. Teoretic, după euro­parlamentare, PDL, PMP şi celelalte partiduleţe de dreapta se vor „strânge ca ghioceii într-un buchet“. Da, dar mâna care va ţine buchetul va fi tot a lui Bă­ses­cu. Acesta este marele atu şi totodata ma­rea vulnerabilitate a proiectului. Băsescu poa­te (şi mai mult ca sigur o va face) să fie liderul dreptei unite, dar nu şi candidat la prezidenţiale. Noului venit în PDL, Că­tălin Predoiu, i-a pus rapid ştampila: opor­tunist, pierzător în alegeri în faţa unui penal, incapabil de acţiune şi să-şi asume decizii. L-a făcut KO, poate tocmai pentru că Predoiu se conturează ca înlocuitor al lui Blaga, în timp ce el i-ar vrea acolo pe Udrea sau Boc, dar şi pentru că alesul pentru cursa prezidenţialelor trebuie să fie unul pe gustul lui. N-a prea avut mână bu­nă până acum, toate „speranţele“ pre­zi­denţiabile lansate la apă de el - MRU, Ba­conschi - au eşuat pe drum. Altfel spus, Bă­sescu se află, ca şi altă dată, în propria capcană, este singurul lider veritabil al opoziţiei (asta-i realitatea, că ne place sau nu), dar vrea să controleze totul, motiv pen­tru care pârjoleşte în juru-i. Cert e că preşedintele îşi asumă acum deschis dublul rol de lider şi de unificator. Este în­să suficient? //